Locul librarilor a fost luat de vânzători

Un soare de octombrie gâdilă urechile roz ale elefantului tobogan din Parcul Sub Arini din Sibiu. Castanele căzute pe alei sunt adunate de copii. Bătrânul Sas elevat de pe Şoseaua Mihai Viteazul are tejghelele pline. În locul magazinului mic de lângă parc, o Florărie de Lux. În Anglia nu se putea face bani din flori. Femeile nu doresc flori acolo, iar învăţătoarele, nici nu mai vorbesc. Nu se lasă cumpărate, nici răsfăţate. Acolo, florile sunt bune doar la nunţi, înmormântări sau când mergi la patul bolnavului. I-am dus odată flori cu toată dragostea unei asistente maternale şi în loc s-o fac să se simtă minunat, am făcut-o să-şi amintească de zilele de boală.

Librăriile, mai goale ca niciodată, au un aer parcă dintr-o altă lume, ce-mi merge trist la suflet. Plimbându-te singur printre cărţi ai putea să te simţi ca într-un muzeu. Covidul şi masca, drămuirea timpului prin oraş şi aglomeraţiile a făcut ca librăriile să piardă şi mai mult. Unde se poate ajunge? La declararea cărţii, obiect pe cale de dispariţie sau a cititului de cărţi, o activitate învechită de domeniul trecutului? Cărţile vor fi păstrate, totuşi, în biblioteci personale, pe rafturi, pentru status. Vânzătoarele din librării au atât de puţini clienţi, încât nu mai ştiu ce să facă să se ţină ocupate. Despachetează, se ţin cu mâinile de cărţi, le aranjează. Ar trebui să se lumineze ca la Schimbarea la Faţă la venirea unui potenţial cumpărător în librării. Dar e Covidul tot timpul la pândă, ameninţător, de nu pot vânzătoarele nici măcar vrăji cumpărătorul cu cărţile. Dar poate nu ar face-o nici dacă situaţia le-ar permite. Din prea multă pasivitate nu ar face-o. Aceleaşi atitudini ca acum 18 ani: “Eu nu am nicio putere să decid, nu ţine de mine. Contactaţi editura sau pe şefa”. Da, şefa. Să trăiţi, şeful! În cel mai fericit caz primeşti o carte de vizită cu un număr de telefon, cu o adresă de email. De ce nu doreşte subalternul să dea dovadă de iniţiativă, să găsească o soluţie directă şi imediată de a ajuta un client? Nu simte nicio plăcere, niciun elan din a face un lucru nou, puţin diferit? Să nu te cunoască, să fii doar clientul anonim X, pentru care să pună mâna pe telefon, să vorbească cu şefa, cu cei de la editură, să intermedieze, să fie brocker de servicii sau măcar să pună întrebarea pentru tine sau să îţi facă intrarea, la modul corect, legal. Doar nu s-ar numi asta exces sau abuz de putere, trafic de influentă? În cărţile mele, asta s-ar numi profesionalism. Să-l tratezi pe client ca pe stăpân. El poate că vine cu entuziasmul de a locui muzeul librăriei cu prezenţa cărţii lui deja editate. Să şi-o dăruiască aproape pe nimic. Dar nu se poate, trebuie să mai baţi la o altă uşă, la un alt email la care probabil nu ţi se va răspunde, dacă nu te cunoaşte, nu te recomandă nimeni. Timpul pierdut al celorlalţi te alungă, îţi ia şansele, oportunităţile. Pe mulţi îi va face pasivi, cu spiritul îmbibat de negativism. O pasivitate care permanentizează comerţul şi serviciile pe bază de relaţii, iar la scară largă, nepotismul. Cine e de vină? Şeful sau angajatul? Amândoi. Dar probabil ei vor da vina pe politicieni, guvernanţi, pe cei de la vârf, din pricina cărora lucrurile nu merg bine. Problema e în primul rând la grassroots. Tot firul ierbii îşi votează aleşii. Eu revin la moleşeală, apatie, frica de superiori (nu respectul, ci frica), lipsa voinţei de a te impune profesional, nu pentru un câştig egoist, personal, ci pentru cauza şi beneficiul omului căruia îi oferi serviciul.