Lucian Blaga stă de vorbă cu cititorul în aforisme

1

Într-o scrisoare din 4 august 1944, reprodusă în Astra, nr. 2, februarie 1967, Lucian Blaga mărturiseşte că scrisese deja 150 de aforisme. În 20 noiembrie 1946, numărul acestora atinsese 350. O parte însemnată din ele îşi vor găsi locul în volumul Discobolul, tipărit în 1945, la Publicom. Ca şi alte apariţii marcante din anii imediat postbelici (Ştanţe burgheze de G. Bacovia, Fantazii răsăritene de M. Sadoveanu, Una sută una poeme de T. Arghezi), volumul lui Blaga nu se bucură de primirea meritată. Epoca, neliniştită din punct de vedere social-politic şi economic, sta cu privirile îndreptate spre alte lucruri decît o culegere de aforisme ale unui scriitor cu un trecut deja suspect pentru noile vremuri. Avînd în vedere că aforismul e un gen cultivat de către autorul Trilogiei cunoaşterii (L. Blaga debutează în 1919 cu un volum de aforisme, Pietre pentru templul meu) se ridică o întrebare legitimă:
Ce l-a determinat pe marele poet şi filosof să apeleze la o asemenea formulă?

Discobolul, volumul din 1946, dă, cred, un răspuns convingător:
Aforismul e o cale de comunicare cu cititorul mult mai rapidă şi mai convingătoare decît poezia şi filosofia.

Cercetate atent, din punct de vedere al conţinuturilor, aforismele din Discobolul nu sînt de o noutate absolută. Ele constau fie în reluarea unor idei dragi filosofului, fie în comunicarea unor adevăruri moral-psihologice generale. Vom întîlni astfel conţinuturi:
Filosofice (ce înseamnă a filosofa, critica Existenţialismului, riscurile inteligenţei analitice în raport cu misterul existenţei, superioritatea omului asupra animalului, rolul cognitiv al deschiderii de mistere, succinte definiri ale lui Hegel, Platon, Spinoza); literar-estetice (respingerea ornamentului în artă, neputinţa criticii de a epuiza lirismul, unicitatea marilor scriitori, rolul nebunului în dramaturgia shakespeareană, individualismul romantismului); moral-psihologice (consolările mediocrităţii, necesitatea seriozităţii în căsnicie, primejdiile autoanalizei, rolul transfigurator al amintirii, visarea ca efect al frustrării, cunoaşterea unei femei graţie lecturii preferate etc).

Nu puţine dintre aforismele volumului sînt, din punctul de vedere al conţinutului, simple banalităţi.
Ca de exemplu: „Banul săracului e cald. Fiindcă săracul îl ţine tot în mînă“.

Tăria aforismului din Discobolul, ca şi a aforismului, în general, se bazează nu atît pe conţinut, cît pe expresia literară a acestuia. Aforismul rămîne astfel un conţinut special prelucrat pentru a ajunge mult mai lesne la cititor. Iată de ce radiografia textelor din Discobolul poate şi trebuie să fie trecerea în revistă a modalităţilor prin care formulările speciale ale unor învăţături obişnuite reuşesc să atragă receptorul, să-l provoace şi să-l ajute a le asimila. Vom întîlni, în acest sens, printre înfăţişările exterioare, pe cea a frumuseţii menite a face încîntător un conţinut banal. Un aforism sună astfel:
O vizită într-o grădină zoologică ne comunică un fel de beţie organică. Nu e de mirat, căci orice grădină zoologică este o întîlnire a omului cu premisele sale“.

Citit atent, aforismul nu comunică altceva decît o banalitate:
Omul îşi are punctul de plecare în lumea animală.

Farmecul aforismului îl dă, se înţelege, formularea de factură poetică: beţie organică, premisele omului. Învelişul e menit să încînte şi, prin aceasta, să atragă pe cititor. Vrăjit de scînteierile formulării, cititorul îşi însuşeşte gîndul mult mai repede şi mai lesne decît în formularea abstractă. Astfel de exprimări frumoase în sine sînt multe în Discobolul. În dese rînduri, Blaga pare să fi fost sedus de scăpărările lirice ale formulării. De aceea multe aforisme rezistă doar prin frumuseţea exprimării:
De cîte ori călcăm pe pămînt, pămîntul ne sărută tălpile. E fericit că nu-l părăsim“; „Există oare ecou mai puternic decît sunetul care-l provoacă? Desigur: actorul în raport cu sufleorul!

Alteori formulările sînt preferate pentru posibilitatea de a face jocuri de cuvinte, simple aprinderi ale inteligenţei la atingerea cu realul:
Marea e apă, dar nu adapă“; „Are pene, dar n-are aripi“.

2

Conform unui aforism din Discobolul:
Orice metafizică, oricît de complexă, de articulată şi de diferenţiată în sine – nu face – în calitatea ei de alcătuire – decît aluzii la «ceva»“.
Şi mai departe:
Şi aşa trebui să înţelegem orice metafizică. În general filosofia, chiar şi atunci cînd are alte aspiraţii şi intenţii, vorbeşte numai aluziv“.

Această definiţie a filosofiei se potriveşte foarte bine şi aforismului blagian. Principalul argument al ambiţiei aforismului de a-l provoca pe cititor îl reprezintă aluzia. Ea îndeplineşte, din acest punct de vedere, un ansamblu de funcţii complexe, puse în slujba asimilării unui conţinut. Prima şi cea importantă rămîne incitarea cititorului:
Un copil m-a întrebat: «Oare viermii care ne mănîncă în mormînt – fac şi ei mătase?»
După o oarecare ezitare, am răspuns:
— Depinde!

Învăţătura aforismului e destul de simplă. Originea ei trebuie căutată în teritoriul etic. Autorul vrea să spună că morţii diferă între ei după calitatea morală a vieţii pe care au trăit-o. Ca viermii să facă mătase, depinde de mortul din care se hrănesc. Înainte de a asimila învăţătura, cititorul e atras de formularea aluzivă. Lectura, brusc retezată în final, se prelungeşte în conştiinţă sub forma curiozităţii. Cititorul simte că textul n-a spus totul. Dincolo de el se află altceva, mult mai profund. Se naşte astfel în spirit o incitare asemănătoare celei stîrnite de o şaradă. Aforismul e recitit, gîndit apoi în profunzime. Descoperirea învăţăturii transmise prin aluzie cere un efort intelectual care face să se înţepenească şi să rămînă în conştiinţă răspunsul descoperit pe cont propriu. În această provocare a cititorului, formularea din final joacă un rol decisiv.

Cînd formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic încheiat, ca Biblia“.

Cele mai multe aforisme din Discobolul se definesc prin această preocupare de a încheia fără putinţă de tăgadă. De aici o structură uşor de sesizat la imensa lor majoritate. Unei desfăşurări epice sau unei explicări bogate îi urmează concluzia bruscă şi fermă, dincolo de care nu se mai poate înainta. Închiderea categorică prin formularea din final provoacă o nedumerire. Ca frustrat de ceva, lectorul simte nevoia să revină asupra textului, să mediteze un timp asupra lui. Efectul e mult sporit prin caracterul paradoxal luat deseori de aceste finaluri. Paradoxul are menirea de a biciui conştiinţa adormită. Iată, de exemplu, aforismul intitulat „Basmele şi tehnica“:
Basmele au o origină arhaică, o vechime de multe mii de ani. Dar în ele se cuprinde, desfăşurat în chip fabulos, întregul progres al tehnicii moderne. Ştiinţa, din timpul Renaşterii şi pînă astăzi, n-a făcut decît să sporească enorm şansele de realizare ale basmului“.

Formularea finală conţine un paradox. Ştiinţa e văzută ca un instrument de realizare a adversarului său, basmul. Paradoxul e aparent. El se naşte din forma concentrată a concluziei. Constrîns la concentrare, finalul apelează la paradox. Simpla desfăşurare a concluziei îl lămureşte de îndată şi complet. Pin basme trebuie să înţelegem o întreagă construcţie, de cîteva pagini, poate, care concretizează în text visele omenirii de la un moment dat. Vise pe care, fireşte, progresul ştiinţei le duce la îndeplinire. Dacă în locul cuvîntului basme s-ar fi folosit aspiraţii neîndeplinite ale omenirii, paradoxul din final n-ar mai fi funcţionat.

Nu de puţine ori concentrarea aforistică acţionează asupra cititorului şi prin sporirea bruscă a sarcasmului. Ironia devine cu atît mai tăioasă şi cu atît mai eficientă cu cît se exprimă în puţine cuvinte. Lucian Blaga se dovedeşte aici un adevărat maestru. Formulările sale sînt memorabile prin cantitatea de otravă pusă într-o singură frază:
Poezia patriotică este un capitol – nu al Esteticii, ci al Industriei de război“; „Cînd ţînţarii s-abat prin preajma megafoanelor, zborul lor s-aude zbîrnăind ca nişte cetăţi zburătoare“; „O vorbă de spirit, oricît de strălucitoare, îşi are şi ea mormîntul – în urechile prostului“.

Instrumentul des utilizat rămîne absurdul. Finalul unui text consacrat celui ce se înghesuie pentru a fi mereu în prim plan e semnificativ în acest sens:
Un asemenea individ, cînd îi este dat să vadă, de pildă, o înmormîntare, este în stare să invidieze pe văduva celui mort – că ea şi nu el – este întîia persoană în coloană ce urmează dricului“.

Stilul aluziv ajută aforismului nu numai la incitarea către un conţinut, dar şi la asimilarea acestuia din urmă. Astfel aforismul se relevă drept înfăţişarea unui conţinut într-o formulare care să dea posibilitatea unei maxime accesibilităţi. Principalul mijloc constă în comunicarea unui Adevăr general prin intermediul unei realităţi obişnuite, familiare cititorului, dar în stare să facă aluzie la altceva. Autorul Discobolului spune la un moment dat:
Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare, dar nu o fecundează“.

Aforismul constă astfel într-o observaţie asupra vieţii. O observaţie pe care e capabil s-o înţeleagă şi cititorul simplu. Ea conţine însă, dincolo de acest prim nivel, o aluzie la altceva. Fiecare parte componentă trimite la un conţinut mult mai bogat şi mai profund. Picurul de rouă semnifică frumuseţea în sine, agreabilă şi ornamentală. Floarea trimite la creaţia literar-artistică. Învăţătura conţinută poate fi decodificată. Simplul ornament stilistic face agreabilă o creaţie, dar nu reuşeşte să-i dea greutatea de conţinut. Aforismul blagian ne apare astfel ca nivelul de suprafaţă al unui aisberg. Un element banal al vieţii trimite la o realitate mult mai profundă. Din acest punct de vedere definitoriu ne apare această succintă caracterizare a aforismului:
Un aforism e un simplu grăunte de metal nobil, dar poate avea greutatea unei lumi“.

Aforismul presupune astfel, pe lîngă înţelepciune, şi talent de observator. Altfel spus, capacitatea de a descoperi într-un lucru familiar expresia unei înţelepciuni mai adînci. O realitate banală, despre care autorul ne avertizează că reprezintă un semn. Iată un aforism din Discobolul:
Chiar şi pe drum drept şarpele tot numai în serpentine se mişcă“.

Constatarea e banală. Într-adevăr, şarpele îşi păstrează mişcarea tipică şi pe drum drept. Prin accentul, chiar şi pe drum drept, fragmentul de viaţă trimite la un adevăr moral:
Cel obişnuit să nu fie cinstit, drept, va fi şerpuitor în toate împrejurările, pentru că nu realitatea îi determină comportamentul, ci pornirea interioară.

Comunicarea prin aforism se sprijină pe o preştiinţă a cititorului. Acesta n-ar recepta cel de-al doilea strat al textului dacă n-ar identifica mişcarea şarpelui cu şerpuirea morală a unora.
Aforismul blajin e o exploatare intensă a realului pentru a face accesibile cititorului învăţături mai profunde. Sînt sesizate astfel şi puse la lucru:
Obiceiul sepiei de a face cerneală, jocul delfinului, scînteia ivită la ciocnirea dintre două pietre, mişcarea şarpelui, amplificarea radiofonică, neastîmpărul izvoarelor, şuierul vîntului cînd e liber, melancolia ruinelor, amalgamul din grădina zoologică, panica de la bursă, curgerea rîurilor în mare, întunecarea din timpul eclipselor.

Virtuţilor didactice ale aluziei li se adaugă cele stilistice. Formularea aluzivă sporeşte misterul şi, prin asta, îngîndurarea provocată în cititor. În conştiinţa acestuia se crează o mişcare benefică asimilării ideilor.
Aforismul pentru Blaga un mijloc de a comunica cu cititorii. În anii de după război cînd această comunicare avea sincope, aforismul se dovedea poetului şi filosofului mai mult decît necesar.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii