Lumea ca ospiciu

Nu e deloc greu să nu-i înțelegi pe ruși. În fond, nu prea suntem în stare nici să-i traducem. Mamleev zice: „Și viața curgea și curgea.” (Întreg romanul Ceilalți are o muzică aparte, cu miză crucială pentru atmosfera absurdă de care ai nevoie pentru a pricepe mesajul.) Noi traducem: „Trecea timpul.” Și ni se pare fix totuna. Pe Goncearov îl „povestim”: „Zilele treceau însă una după alta, iar Oblomov nu numai că mai călca pe acolo, dar îşi petrecea o bună parte din timp în casa Olgăi.” De fapt, originalul spune altceva, cu muzicalitatea și profunzimea specifice scriiturii lui Goncearov. După ce Oblomov își spune „Uite, numai azi mă mai duc, iau prânzul şi nu mai pun piciorul pe-acolo niciodată!” (deci își promite să nu mai calce prin casa Olgăi, de care era amorezat), autorul ne pârăște personajul în cea mai poetică stampă posibilă: „Treceau zilele una după alta: el se ducea acolo cu ambele picioarele, şi cu mâinile, şi cu capul.” Pe care traducătorul românesc (specie aparte!) o confundă cu ziarul de tăiat salam. Și apropo de geniul lui Goncearov, îmi vine în minte replica lui Vaniușka atunci când îl întreabă Oblomov de ce nu-i place franceza: „Păi în franceză sunt multe cuvinte urâte.” Așa zicem și noi de rusă, chit că e limba în care au locuit cele mai multe genii ale literaturii – și locuiesc încă, vezi Viktor Pelevin, Olga Slavnikova, Vladimir Sorokin, Guzel Iahina, Sașa Sokolov, Liudmila Petrușevskaia et al. Și îi traducem la întâmplare, un pic mai bine decât inteligența artificială, după care ne imaginăm că am citit literatură.

Nu ne plac rușii. Nu e nimic grav. Nici ei nu se plac foarte tare. Dar, spre deosebire de alții, au curajul s-o spună singuri. Cum face Tatiana Tolstaia (Universul rus): „Nu cunosc nimic mai interesant, paradoxal și contradictoriu decât rușii. Rusia e un mare ospiciu, pe ușa căruia atârnă un mare lacăt de hambar, în schimb nu are pereți; tavanul e foarte scund, iar sub picioare, în locul podelelor, e hăul; doctorii și-au pierdut mințile, iar pacienții, care, în felul lor, înțeleg cum stau lucrurile, se prefac a fi nebuni, și nu pentru hatârul doctorilor, ci pentru că așa e mai interesant. (…) E cu neputință să hoinărești prin casa aceasta bizuindu-te pe un itinerar și sperând să ajungi într-un loc prestabilit; în universul rusesc logica nu există, ușile nu se deschid cu cheia, ci cu descântece, scările sunt doar desenate, schemele labirintului se modifică fără vreun avertisment. Cel mai bun ghid al Rusiei ar fi un Bedecker ilustrat de Escher, cu indicatori de direcție concepuți de Kafka, Beckett și Ionesco.” Și tot ea: „Uneori, rusul mă duce cu gândul la un bețiv care adoarme într-o sală de cinema: în auzul alterat, printre bătăile surde și egale ale propriului sânge, se strecoară sunetele altei vieți, care se petrece în afara lui: oameni care strigă, se sărută, trag cu arma, e și o urmărire, auzi și talazurile mării sau scârțâitul unei uși, se construiesc orașe, se poartă discuții și se aude o muzică… Umbrele umbrelor, negre pe fond roșu, se succed șovăitor pe sub pleoapele lăsate, grele; aceștia sunt cai, dar parcă ar fi un incendiu, aceștia sunt copaci, dar ți se năzare c-ar fi oștiri, bețivul scoate un răcnet sălbatic, sare în sus, se uită în jur şi în creierul lui se trezesc brusc, de-a valma, furie, spaimă și dorinți; îl trosnește pe omul de lângă el, face praf scaunele, se prăvălește spre ieșire, fără a se dumiri unde se află și ce se petrece, apoi se prăbușește ca un bolovan unde și cum se nimerește, peste cei ce n-au apucat să se ferească, și adoarme din nou, înspăimântător, de neînțeles, absurd, răsuflând șuierător, fără intenția de a face rău, dar împrăștiind moartea.”

Să nu ne oprim aici. Așteaptă mulți la coadă. De pildă, Victor Erofeev (Enciclopedia sufletului rus):

„– Cei care s-au făcut vinovați de ceva în viața trecută sunt trimiși de Providență în Rusia pentru retopire, spuse Serîi. E o pedeapsă.
– Cine sunt ăștia? m-am interesat eu.
– Tot felul de curve și de pungași, spuse Serîi. În general, necinstiții.
– Cum rămâne cu Rubliov și alții ca dânsul?
– Ăștia-s pentru contrast.”

Și tot el: „Ospitalitatea rusă este întotdeauna ofensatoare. De ce vrea rusul cu tot dinadinsul ca oaspeții să se cherchelească? Gospodina îmbujorată îi îndoapă. Munți de salată. Plăcintele sunt înlocuite de legiunea colțunașilor cu carne. Gospodarul mai toarnă vin. Ce ritual o mai fi și ăsta? De ce oaspetele este umplut cu tocătură? Care este vina lui? Las’ să plece ghiftuit, cu ochii bulbucați. Și beat, ca să se proptească de pereți și să vomite salata. Las’ să sughită toată noaptea. Visul ospitalității ruse e sughițul. Dacă oaspetele icnește, înseamnă că a fost învins, că i-au fost smulși epoleții. Sughițul anulează distanța dintre soldat şi general. Ospitalitatea rusă susține egalitarismul. Vrea să-i egalizeze pe toți. E ca un slogan leninist. Te face circumspect. Decăderea morală se ține de năzbâtii.”

Dintr-odată, după doi ani de dopaj cu salată de aiureli, am devenit experți în evenimentele din ospiciul cu lacăt și fără pereți de care pomenește Tolstaia, fără să avem prea multe informații (adevărate) despre ce se întâmplă de fapt acolo. Asta în timp ce „în afara ospiciului” cea mai bună înotătoare din lume e bărbat, Ceaikovski și Dostoievski sunt noii criminali de război (mai ales pentru cei care l-ar fi făcut pe Lenin să crape de invidie pentru perfidia metodelor de manipulare a maselor), președintele Americii crede că Putin a invadat Rusia (o cugetare subtliă, dacă n-ar fi fost un biet icnet al rătăcirii anoetice), prețurile combustibililor pentru furnalul capitalist au sărit în aer fără un motiv clar sau rezonabil, iar multimiliardarii își dublează averea peste noapte. Și uite cum, ca prin farmec, nimeni nu mai are nevoie de îndemnuri din categoria „Tovarăși, așezați-vă liniștiți la locurile voastre”, fiindcă grosul tovarășilor sunt foarte liniștiți și oricum nu mai au idee care e locul lor, ori ce-o să facă la vară. Într-o bună zi, când o să aflăm mai multe și-o să pricepem mai puțin, s-ar putea să nu ne placă perspectiva din care privim pereții ospiciului.