Lumea copiilor

Îl aud de când pășește în bloc, deja mă strigă. Îi deschid ușa de la apartament și îl aștept în prag. Îmi sare în brațe și stăm astfel îndestul, cât să mă simt etern. Mă îmbrac și ieșim amândoi la locul de joacă din cartier. Nici nu ajungem bine că o și zbughește la leagăn și huța-huța. Un băiețel cam de aceeași vârstă fuge de lângă bona filipineză și i se adresează timid: „Pe mine mă cheamă Filip și n-am niciun prieten. Vrei să fii prietenul meu? Te rog ! Te mai dai mult în leagăn?” „Până ce se lasă noaptea”, primește replica surpriză. Prichindelul se-ntoarce spre mine bosumflat și cu o candoare sfâșietoare mă întreabă: „Vorbește serios sau glumește ?” Tac, n-am un răspuns care să-l bucure, de ce l-aș minți? Se îndepărtează. La câțiva pași, un ghemotoc de vreo trei-patru anișori, cu fustiță, nu se încumetă s-o ia la vale pe tobogan. Oare ce o sperie? Ezită îndelung. Pe poartă intră o altă fetiță. E toată numai zâmbet. Se duce direct la jgheabul metalic colorat ademenitor și o îndeamnă pe cealaltă: „Hai, surioară !”. Și mititica se scutură de frică și coboară chiuind. După care, încântată la culme, se revanșează față de străina apărută la țanc: „Surioară, uite ce păpușă frumoasă am! Poftim, surioară!”. Cuvântul acesta rostit întruna, cu o sinceritate pe care mi-aș dori-o contagioasă, colorează cerul într-o grădină de suflete îmbobocite. Colind aievea și îmi imaginez că plopul rodește mere și părul, curmale. „Tataie, iar au început să danseze norii, cred că o să plouă !” mă atenționează nepoțelul. Nu se înșală deloc, gata, s-a stârnit vântul. Plecăm spre casă. S-a înserat de-a binelea. Îl spăl pe mâini și ne așezăm la televizor. Îi caut un program de desene animate. „Nu, tataie, n-am voie la desene în cursul săptămânii, numai în weekend. Dă-mi pe animale!” Mă conformez și ne zgâim pe Nat Geo Wild. Telefonul mobil sună insistent în timp ce tocmai îi explicam țâncului cum e clima în Africa. Un prieten vrea să comentăm ultima tragere la sorți a sferturilor de finală ale Champions League. „Urâtă împerechere, rău au picat favoritele”, îmi exprim uluirea. „Tataie, ce înseamnă a picat ?” se arată curios, ca-ntotdeauna, Tudor. Îl amân nițel, fără succes însă. Îi potolesc curiozitatea în exces și deodată mă pomenesc iscodit: „ Tataie, știi cum se fac copiii ?” Hopa, curată dandana! Îi accept provocarea. „Nu.” „Îți spun eu.” „Mama și tata se pupă pe gură, o sămânță cade în burtica mamei, crește un bebe, e scos din burtă, crește mare, devine adult și mor părinții.” Pfu, nu-i simplu defel, nu ? Oricum, bine c-am aflat ! Mergem la masă. Înghit o pastilă, deh, cine nu ia nasturi la șaizeci și un pic de ani? „Tataie, dă-mi și mie una, că tu ai multe!” „Nu ai voie, doar oamenii bolnavi iau medicamente!” „Dar când mă fac eu bolnav, pot să iau ?” Cât mai târziu, cât mai târziu, îmi spun în gând și implor divinitatea să-l ferească de boli. Ne amuzăm pe cinste. Bunică-sa ne dojenește aspru. „Tataie, ce soție nervoasă ai, n-am mai văzut așa!” Chicotim complice și clipim ștrengărește din ochi. Terminăm de mâncat, ne hârjonim nițel la duș și ne băgăm în pat, la povești. N-are astâmpăr, nu se încumetă să adoarmă. Trage o carte din bibliotecă. „Tataie, uite Casa Poporului, dar e din alte vremuri.” Într-adevăr, pe copertă e o fotografie veche, de dinainte de 1989, a impozantei clădiri, prichindelul a observat corect. Improvizăm fel de fel de jocuri și dece-urile curg cu nemiluita. Aș arunca prosopul, zău ! „Tataie, ce lucru este cel mai important pentru tine ?” mă țintește în plin, parcă m-ar fi pocnit cu pumnul în figură. Ptiu, drace, ce să-i răspund? Îmi caut prin scăfârlie ceva sclipicios, care să-i rămână în minte. „Viața”, exclam dăștept nevoie mare. Eroare! „Tataie, nu ! Steagul României!” mă pune la punct și îmi mușc limba. E pișpirel încă, aidoma credeam și eu la etatea lui, însă m-am vindecat de exaltările patriotice. „Tataie, când erai mic, aveai jucării?” „Nu prea.” „Dacă existam eu atunci, ți le dădeam pe ale mele”, mă consolează puiul de om și mă îmbrățișează torid. „Culcă-te, mâine-i ziua ta”, îl zoresc. „Sigur? Promite-mi !” „Promit.” Evrika, l-am convins ! Adormim împreună și în vis se făcea că defilam cu tricolorul pe strada principală din Turnu Măgurele. Ehe, ce fericire ! Deodată, cineva, nu i-am deslușit chipul, mi-a șterpelit steagul și m-au podidit lacrimile. Plânsul ăla infantil, cu suspine adânci rostogolindu-se astupător. Din mulțime s-a ivit Tudor și mi-a restituit odorul „amintind de-un brav popor”… „Ia-l, frățioare!” mi-a zis. „Mulțumesc, frățioare!” Eram amândoi de-o seamă, nimic nu-i imposibil în secvențele onirice! Ce vreți? Lumea copiilor, basmică, inocentă, cu surioare și frățiori oriunde și oricând… De-am păstra-o și la maturitate…