Lunga boală a sufletului e moartea sigură a speranței

Nu am mai scris de ceva timp, dar cred că nici nu aș fi avut de spus nimic care să capteze în vreun fel atenția voastră. De ce? Pentru simplul fapt că evenimentele s-au succedat cu repeziciune și cu atât de mult nonsens. Dar noi suntem o gloată care ne acceptăm umili traiul mizer.

Să scriu despre politică? Nu e punctul meu forte, iar experiența dobândită în urma unei campanii electorale mă face să mă închid într-o cochilie și să îmi astup ochii și urechile, pentru a nu fi parte a acestui joc macabru.

Să scriu despre trăirile noastre zilnice și care ne reflectă pe fiecare dintre noi, iarăși e inadecvat, pentru că unii se simt lezați și direct vizați, iar alții cred că am picat într-un sac de melodramatism sau de depresie. Nu că nu am avea motive! Dar, noi, românii, găsim mereu o doză de optimism în străfundul inimii noastre și ne împingem traiul zilnic, cu speranța că mâine va fi diferit.

Noroc cu social media și Facebook, care îmi amintește dimineața, când îmi savurez, în liniștea deplină a casei, cafeaua, ce vremuri frumoase și pline de speranță trăiam înainte de 2020.
Cel puțin mie îmi stârnește nostalgia evenimentelor de fashion, a galelor, a podiumurilor și a multitudinii de colecții încununate de succes.
Ce amintiri frumoase! De fapt, vorbim despre faptul că trăiam, aveam viață, iar atât timp cât exista viață, exista speranță și bineînțeles și viceversa, atât timp cât există speranță, există viață.

Dacă ucidem speranța, viața, cu întreaga și fascinanta ei varietate de experiențe și bucurii, se va reduce la o simplă stare vegetativă, neinteresantă, searbădă, mizeră și dezgustătoare și va deveni o povară pe care nu am mai putea să o îndurăm.

Majoritatea ne clădim viitorul singuri, ne place să privim înainte, să visăm, să plăsmuim evenimente fericite în viitor, să tânjim după mai frumos decât ne-a fost dat să trăim în trecut.
Dacă ne înecăm speranța, ne vom vedea secătuiți de energie, de entuziasm și încântare și vom trăi în apatie, inerție și tristețe.
Avem atât de multă nevoie de speranță în inimile noastre, pentru a rămâne ancorați în umanitate și normalitate.

Avem nevoie să credem că niște măscărici patetici, precum marele om de televiziune și europarlamentar, mereu asortat și ferchezuit, încât îl poți pune direct pe podium la ,,Bravo, ai stil!”, nu va mai apărea, ca în telenovele, cu lacrima în colțul ochiului, să ne spună cât de tare îi pasă lui de noi. Avem nevoie să credem că se vor opri cu toții din acest carusel macabru, de a dansa pe suferințele, durerile și neputințele noastre, avem nevoie de speranța că mai există oameni printre cei ce ne conduc destinele, că mai coboară din bulele lor efemere și înțeleg că nu sunt veșnici acolo și că nimic nu îi poate îndreptăți să se hrănească din răul pe care ni-l provoacă.

Sperăm! E tot ce mai putem face pentru a ne agăța de viață, să fim exemple pentru copiii noștri, pentru a clădi viitor, pentru a putea rezista acestor vremuri triste și lipsite de orice frumusețe. Lunga boală a sufletului e moartea sigură a speranței.