Lupta împotriva Corupției – un prilej de obositoare flecăreală politică

Momente și evenimente. Lupta împotriva Corupției a fost în postdecembrism un prilej de obositoare flecăreală politică. În comentariul Un eșec previzibil din Evenimentul zilei, 30 septembrie 1994, constatam asta despre activitatea unei Comisii parlamentare de anchetă.

Anunțată cu surle și trîmbițe, dezbaterea parlamentară a corupției a sfîrșit ieri ca un balon în care cineva a înfipt, în treacăt și pe hoțește, un ac fatal: a făcut pac! și apoi fîs! Pac-ul corespunde răsunătoarei ambiții a PDSR de a se adopta, în final, o hotărîre istorică pe tema luptei împotriva corupției. Fîs-ul, constatării că documentul nu poate fi nici măcar supus la vot. Cei mai mulți dintre aleșii poporului o șterseseră acasă, lăsînd în loc, să-i reprezinte, băncile lustruite de atîta măreață folosire. Cum nu s-a descoperit pînă acum mijlocul prin care scaunele să facă și altceva decît să susțină, cu greu, șezuturile bine plătite ale parlamentarilor, votul s-a amînat pentru altă dată.

Acest final mizer nu cred să mire pe nimeni. Eșecul dezbaterii parlamentare era previzibil. Din plictiseala în care s-au depănat cele două zile de ședință comună a Senatului și Camerei Deputaților. Din totalul dezinteres al opiniei publice față de întîmplarea din Dealul Mitropoliei. Căutînd o explicație, ea ar putea fi găsită în lehamitea opiniei publice față de o asemenea temă. De vreo doi ani încoace, mai precis, de cînd a parvenit la putere Stînga cu accente naționalist-comuniste, lupta împotriva corupției a devenit un prilej de obositoare flecăreală politică.

De la Ion Iliescu pînă la ultimul soldat credincios al partidului de guvernămînt, toți cei care vor un vot în plus n-au contenit în a întinde către corupție niște limbi înfricoșătoare. Ori de cîte ori vîrful acestora a atins fenomenul, opinia publică și-a dat seama că e vorba de o farsă. În realitate, limbile erau mîngîietoare pînă la indecență. În acest context, e normal ca nimeni din România de azi să nu mai tresară cînd se aude zăngănit de arme împotriva corupției. Toată lumea știe, chiar înainte de a vedea, că nu e zăngănit de arme, ci de cuțite și furculițe. Autorii se pregătesc să înfulece, nu să lupte.

Acestei cauze generale – lehamitea populației – trebuie să-i adăugăm însă, în explicarea strălucitorului eșec al dezbaterii parlamentare, una particulară:
Felul aberant în care a fost conceput Raportul Comisiei anticorupție. Produs de seamă al creierului ostenit, pe numele său Romul Vonica, documentul final n-are nici o legătură cu punctul său de pornire. Din cîte se știe, Comisia condusă de onorabilul senator PDSR-ist s-a constituit, prin vot parlamentar, pentru a ancheta implicarea unor demnitari în afaceri de corupție. Acuzațiile la adresa respectivilor fuseseră publicate, însoțite de documente, în presă. La vremea respectivă, decizia Parlamentului a fost perfect logică. Exista bănuiala că Poliția și Procuratura, chemate să-și vîre nasul, s-ar fi tras înapoi speriate de funcțiile celor acuzați. Era nevoie de o instituție mai mare decît Guvernul. Aceasta nu putea fi alta decît Parlamentul. Drept care, așezarea din Dealul Mitropoliei a desemnat o comisie de anchetă, dîndu-i acesteia, în același timp, un scop precis: să stabilească dacă respectivii demnitari sunt sau nu vinovați. Concluziile pro sau contra celor zise în presă urmau să fie înfățișate Parlamentului sub forma unui Raport. Cu aceasta, bîlciul trebuia să ia sfîrșit. Domnul Romul Vonica primea slobozenia să meargă acasă și să-și șteargă la fund nepoțeii, cum îi stă bine unui brav bunic. Ce s-a întîmplat însă în realitate?

Sub pretextul că Procuratura i-a găsit nevinovați, Raportul final, prezentat miercuri celor două Camere ale Parlamentului, i-a scos din discuție tocmai pe demnitarii pentru care s-a constituit Comisia. În schimb, documentul se ocupă pe larg de alte nume. Provenind firește, în exclusivitate, din rîndurile adversarilor politici ai PDSR și ai lui Ion Iliescu. E limpede că pe parcurs, grație șireteniei de Trahanache a lui Romul Vonica, lucrările Comisiei au fost deturnate de la obiectivul lor inițial. Caracterul tendențios al Raportului n-a scăpat nimănui. În locul limpezirii la care se aștepta opinia publică, documentul a propus o simplă răfuială politică. În aceste condiții, eșecul dezbaterii era previzibil.

(Evenimentul zilei, 693, 30 septembrie 1994)