Lupta lui Isus cu nomenclatura

Un risc asumat

Despre Isus s-au scris biblioteci întregi. A parcurge tot ce i-a fost dedicat Nazareteanului care a schimbat temeliile lumii implică un efort de maratonist al lecturii. Doar alergînd de-a lungul șirului de cărți, mulțumindu-te să arunci din cînd în cînd o privire peste foile deschise la întîmplare, ai putea da gata bibliografia despre Christos. Cu toate acestea, Jacques Duquesne s-a încumetat să adauge Everestului de literatură pe această temă o nouă piatră: eseul: „Isus”, publicat la Flammarion în 1994, tradus la noi în 1995. Superbă inconștiență de savant? Firește că nu. Jacques Duquesne știe cît s-a scris despre Isus înaintea cărții sale. E conștient că asupra Evangheliilor, de exemplu, s-au năpustit reflectoarele miilor de iscodiri. Că aceste texte au fost cercetate, puricate cum puține produse ale inteligenței omenești au fost de-a lungul timpului:

„Aceste texte au fost cercetate, scrutate în amănunt, trecute prin sita îndoielii mai mult, firește, decît oricare alt manuscris datînd din vremea aceea”.

Țelul acestor nemiloase stoarceri? De a ști dacă Isus a existat cu adevărat. Și dacă a existat, ce a fost și ce-a făcut el în realitate:

„Rarele aluzii la existența lui Isus cuprinse în alte texte, de origine necreștină, au fost examinate cu lupa. Specialiști eminenți, exegeți, istorici, arheologi, lingviști au făcut cercetări intensive și istovitoare, încercînd să precizeze cel mai infim amănunt, să evalueze cît mai curent autenticitatea a ceea ce, de secole, s-a spus despre acest subiect. Și continuă și astăzi, progresînd”.

Jacques Duquesne și-a asumat lucid riscul întreprinderii sale: acela de a se apuca de o carte care să treacă în cele din urmă neobservată, dat fiind că nu putea face altceva decît să completeze o bibliotecă de proporțiile unei metropole. A riscat. Și a cîștigat. A dat lovitura. O lovitură imensă, publicitară și financiară. Eseul său a fost cel mai mare succes editorial francez al anului 1994. Și cartea care a provocat un imens scandal. Cum se explică asta? Prin ipoteza de lucru a cărții, mai întîi:

„Știm, așadar, în fiecare an ceva mai mult cu privire la personajul numit Isus. Știm în fiecare an ceva mai bine ce-a fost și ce a făcut cu adevărat, și, de asemenea, ce nici n-a fost, nici nu a săvîrșit.

Numai că rezultatele cercetărilor acestor exegeți, istorici, arheologi, lingviști, cînd sînt publicae, sînt publicate în texte de foarte mică circulație sau într-un limbaj greu accesibil marelui public. Și sînt, nu o dată, folosite de niște zănatici sau de niște poeți care ticluiesc, despre viața lui Isus, ipoteze romanești. Uneori, aceste rezultate ne sînt oferite de autori mult mai serioși, care fac propria lor selecție printre ipotezele sau descoperirile istoricilor, acceptînd una, respingînd alta, însă fără să explice motivele alegerii lor”.

Avantajul de a fi gazetar

Isus a fost, într-adevăr, subiectul unei adevărate industrii literare. S-au lansat ipoteze dintre cele mai îndrăznețe. Numai că multe dintre acestea n-au ajuns la marele public. Fie și din teama că sînt scandaloase:

„Și astfel rezultatele cercetărilor făcute de specialiști rămîn încă prea adesea pe mîinile învățătorilor Legii, oameni foarte respectabili, desigur, o spun cu toată convingerea, dar care nu prea îndrăznesc să le dea la lumină. Unii – sau autoritățile de care depind – se tem că-i vor scandaliza pe cei «slabi», cum spun uneori aceste autorități… (…)”.

Ce i-a trăsnit prin cap lui Jacques Duquesne? Să-și suflete mînecile și să se apuce de scotocirea prin cărți, prin articole, în căutarea ipotezelor scandaloase despre Isus. Și, să le înfățișeze apoi marelui public. Eseul său celebru nu e numai o carte consacrată unei ipoteze despre Christos. Autorul nu ține morțiș să-i acceptăm propria-i părere. E vorba mai degrabă de o carte dedicată părerilor despre Isus. Rezultatul? O istorisire nouă, șocantă, a unei vieți ce părea știută pe de rost:

„Cartea de față urmărește un scop foarte simplu. Să povestească viața lui Isus în chipul cel mai complet, mai limpede, mai respectuos, și de ce nu, mai viu cu putință, ținînd seama de ultimele rezultate ale specialiștilor de tot felul, sau de ultimele lor ipoteze”.

Fidel acestui stindard, „Isus” e înainte de toate o recapitulare a numeroaselor ipoteze despre destinul lui Mesia. Autorul apelează la o formulă simplă. Ia un moment din viața lui Christos și trece în revistă cele mai interesante opinii lansate despre el de-a lungul vremurilor. Se insistă îndeosebi pe cele controversate. Ca, de exemplu, expresia „Fiul Omului”:

„Această expresie, «Fiul Omului», pe care evangheliștii o folosesc de nouăzeci și două de ori și o pune de nouăzeci de ori în gura lui Isus, le-a dat foarte mult de furcă specialiștilor”.

Eseul lui Jacques Duquesne a fost, cum spuneam, lovitura editorială a lui 1994 în Franța. Cartea s-a situat de la început în topul vînzărilor. Ea s-a bucurat, așadar, de un imens succes de librărie. Ar fi o naivitate să-l explicăm doar prin formula aleasă. Dimpotrivă, în sine, formula e condamnată să nu priască publicului larg. Ce poate fi mai plictisitor decît punerea cap la cap a unor teorii?! Lovitura dată de Jacques Duquesne își are explicația în felul aparte de exploatare a formulei. Autorul e, înainte de toate, un mare gazetar. Reporter în redacția jurnalului „Le Croix”, redactor-șef adjunct la „L’Express”, autor de eseuri și romane vîndute în peste un milion de exemplare. Gazetăria l-a învățat două trucuri: cultul interesantului și stilul direct, colocvial. Amîndouă supuse obsesiei de bază a jurnalismului: tirajul. Ca să se vîndă, un ziar trebuie să surprindă interesantul, pe care să-l ofere cititorilor într-un limbaj cît mai accesibil. Cele două trucuri îi servesc din plin. Explicînd, printre altele, și neobișnuitul succes al cărții într-o țară cum e Franța, despre care nu putem spune că duce lipsă de autori morți să dea lovitura. N-avem de-a face astfel cu o simplă înşiruire a ipotezelor despre Christos. E vorba mai degrabă de o selecţie. O selecţie vizînd însă supozițiile cele mai interesante, cele mai provocatoare, cele mai îndreptățite a stîrni interesul publicului larg, public îndeobște apatic față de instituția lecturii și, mai ales, față de cea a cumpărării cărților. (…)

Seducătoare prin farmecul lor polițist sînt și ipotezele despre trădarea lui Iuda. Fac obiectul unei treceri în revistă numeroasele presupuneri avansate de-a lungul veacurilor. Toate sub semnul adevărului că Iuda rămîne unul dintre cele mai misterioase personaje ale Bibliei:

„Iuda. Iată un personaj care a suscitat numeroase întrebări şi ipoteze, o literatură extraordinar de abundentă, într-atît de misterioase îi rămîn personalitatea şi motivaţiile”.

Cîteva dintre ipoteze: Iuda era un agent al Templului infiltrat în Mişcarea lui Isus, printr-un şiretlic tipic serviciilor secrete. Sau: Iuda a acţionat în virtutea avariţiei. Cei treizeci de arginţi – avertizează autorul – reprezentau o sumă (patru luni de salariu al unui muncitor agricol), deşi tradiţia creştină ţine să ne convingă că era o nimic toată. Sau: ca şi alţi evrei, Iuda vedea în Christos un lider politic, angajat în bătălia pentru cucerirea puterii. Ezitările lui Isus l-ar fi îndemnat la forţarea notei. În faţa unei arestări iminente, Christos ar fi putut cere trecerea la arme. Sau: nemulţumit de nonviolenţa proclamată de Isus, Iuda, adept al revoltei împotriva romanilor, se decide să-l îndepărteze. Jacques Duquesne nu exclude însă nici ipoteza cea mai probabilă:

„Rămîne explicaţia fundamentală şi misterioasă: răul ce zace în inima omului.
Isus, care ştie aceasta, nu-l blestemă pe Iuda. Ci-l plînge: «Vai acelui om prin care Fiul Omului se vinde»”.

Umblînd cu interpretările altora, înşirîndu-le pe taraba tipografică, îmbiind cititorul să aleagă dintre ele, autorul avansează însă şi propria-i ipoteză. O face însă abil, printre rînduri, preocupat de a juca teatrul modestului consemnator. Isus a fost un personaj real, făuritor şi conducător al uneia dintre cele mai mari Mişcări moral-religioase din istoria omenirii. Faptele şi vorbele sale au fost însă rescrise de către evanghelişti pentru a rezolva interese stricte ale momentului în care au apărut textele adresate primelor comunităţi creştine. De aceea, în multe dintre faptele şi vorbele atribuite lui Isus de către Evanghelii, trebuie căutate preocupările conjuncturale ale comunităţilor creştine la ora cînd au fost concepute şi trimise în lume Cărţile sacre. (…)

Amintind de o campanie electorală

Teza fundamentală a cărții rămîne cea a unui Isus făuritor și conducător de Mișcare. Atît de sigur e autorul în această credință, încît un capitol poartă chiar titlul: „Începuturile: alegerea unei strategii și a oamenilor, organizarea Mișcării lui Isus”.

Referirile la aspecte caracteristice unei Mișcări sînt numeroase. Cîteva pagini descriu felul în care Isus își organizează grupul:

„… citirea Evangheliilor arată bine că «Mișcarea lui Isus» (alții ar zice «partidul») este organizată pe trei niveluri.

La bază – simpatizanții – mai mult sau mai puțin fideli. Ei stau acasă la ei, cu familia lor, muncesc; uneori li se cere adăpost. (…) La un nivel mai sus – ucenicii. Acestora li se cere mult. (…) În sfîrșit, în vîrful piramidei, sau mai degrabă în miezul acestei nebuloase se află apostolii. (…) Apostolii nu sînt căpetenii, un organ de guvernare, un consiliu director, ci însoțitorii cei mai apropiați ai lui Isus, oamenii lui de încredere”.

Jacques Duquesne apelează fără sfială, în radiografia grupului condus de Christos, la conceptele politologice moderne. El vorbește astfel de „un fel de rețea de sprijin”, de faptul că „Mişcarea lui Isus dispune de o mică organizarea financiară”, că Isus „îşi are informatorii săi” printre oamenii Templului. Din acest punct de vedere, eseul lui Jacques Duquesne poate fi studiat de partidele politice de azi ca un manual de tactică şi strategie. Elementele definitorii ale Mişcării lui Isus trădează o intuiţie genială în materie de eficienţă. Întreaga Mişcare se bazează, potrivit autorului, pe Cuvînt, pe propagandă, deci. Drept urmare, grupul lui Isus nu stă o clipă locului. El umblă dintr-o localitate într-alta, din poartă în poartă, propovăduind neobosit. E ceea ce ar face azi un partid politic în campania electorală, dacă n-ar avea la îndemînă presa şi televiziunea.

Eficienţa electorală a parabolei

Că e vorba de un geniu politic ne-o demonstrează şi felul în care Isus îşi concepe discursurile. Sînt evitate abstracțiunile, conceptele greu de înțeles. Preocuparea sa fundamentală? De a ține cont, în fiecare moment, de nivelul de pregătire, de starea de spirit, de experiența auditoriului. Deoarece mulți dintre cei cărora li se adresa erau oameni simpli, Isus „se exprima într-un stil foarte popular. Cîteodată poetic, întotdeauna extrem de concret”. Grija de a fi înțeles explică, printre altele, și faptul că „vorbea mult în pilde și parabole”. Celor ce urmau să fie convinși trebuia să li se țină trează atenția. Parabola e o istorisire cu tîlc. În termenii jurnalismului de azi, un articol senzațional. Unul pe care-l citești pe nerăsuflate. Parabola îi dă lui Isus posibilitatea de a fi ascultat, dar și de a putea fi înțeles de către un auditoriu incapabil să priceapă tezele și conceptele teoretice.

O mișcare revoluționară, cum a fost cea a lui Isus, are nevoie, înainte de toate, de un obiectiv. Acesta poate fi sesizat atît din propriile declarații, cît și din replicile adversarului. Pentru a ne ajuta să descifrăm obiectivul Mișcării lui Isus, Jacques Duquesne întreprinde o minuțioasă analiză a stării moral-religioase a evreilor la ora apariției lui Christos. Religia mozaică se lenevise. Învățăturile sale își pierduseră forța inițială. Îmbătrînise, se anchilozase. Mai rău, se compromisese. Procesul avusese loc pe două căi. Prima: apariția unei caste bisericești, a unei nomenclaturi, ca să-i spunem așa, care transformase credința într-o sursă de privilegii. Să luăm, de exemplu, afacerea numită Templul din Ierusalim. Dat fiind că orice evreu se putea spăla de păcate jertfind ceva pe altarul Templului, instituția se transformase într-un izvor de cîștig. Jertfa putea fi un porumbel, un miel, un vițel. Vietățile se cumpărau la intrarea în Templu. Evident, cu moneda Templului. Cu aceeași monedă se procurau tămîie și ulei pentru ofrande. O sursă de cîștiguri sta în obligația ca evreul venit la Templu să cheltuiască în Ierusalim o zecime din venitul său. Comerțul local era însă în mîna preoților. Se înțelege că și din asta se cîștiga zdavăn. De aceea împrejurimile Templului n-au nimic religios. Alcătuiesc, pur și simplu, o vastă piață huruitoare, de tîrguială lărmuritoare, stridentă. Stranie, dacă ne gîndim că exista tocmai din exploatarea liniștii presupuse de credință. În descrierea acestui loc își spune cuvîntul talentul de scriitor al lui Jacques Duquesne:

„În piața Necredincioșilor (păgînii, goim), uriașa esplanadă de la intrarea Templului, este aceeași gloată pestriță, aceleași valuri de mulțimi cu turbane roșii, cu șaluri rituale albe. Și același vuiet greoi, puternic, în care se amestecă imprecații, rugăciuni, pălăvrăgeli; cîntece și țipete ale animalelor aduse pentru jertfă. Vocile stridente ale zarafilor oferă moneda Templului, cu ajutorul căreia pelerinii vor plăti, «pentru răscumpărarea sufletului lor», impozitul datorat castei sacerdotale: orice altă monedă grecească sau romană, e impură, ar spurca spațiul sacru. Mai încolo, leviții au prăvălie unde vînd sare, pîine, tămîie și ulei pentru ofrande. În alte părți se fac cozi în fața tarabelor unde se vînd însemnele, însemn de miel, însemn de berbec, însemn de ied, care fac posibilă cumpărarea animalelor de sacrificiu. Banii trec din mînă-n mînă, zornăie, cad aproape mereu în punga preoților; aceștia controlează practic tot comerțul de acolo, dacă nu o fac chiar ei direct. Cutare familie sacerdotală deține monopolul comerțului cu parfumuri, alta pe acela al «pîinilor de îmbiere» (care trebuie oferite cu duzina, adică numărul triburilor lui Israel, așezate pe o masă de marmură în două șiruri deopotrivă lungi, servind apoi la hrana preoților). Din afacerile acestea, așa cum se cuvine, familia lui Anna și a lui Caiafa, arhiereii, își ia partea leului”.

Denunțarea nomenclaturii

Ivirea și afirmarea unei nomenclaturi religioase își au cauza în treptata degradare a credinței. Flacăra dintîi s-a stins. A rămas o religie sufocată de numeroase prescripții de rutină:

„De-a lungul veacurilor, cum se întîmplă în orice tradiție, Legea lui Moise a fost încărcată cu un număr de prescripții care, cîndva și o vreme, au avut rațiunea lor de a fi, legitimarea lor deplină”.

Acestea fac extrem de complicată respectarea religiei, transformînd credința într-o povară. Mai grav, ele au transformat legătura omului cu Dumnezeu, proclamată din Legea lui Moise într-un soi de tîrg între om și cel Atotputernic:

„Imaginea predominantă pe atunci, și predominînd în bună măsură și astăzi, este aceea a unui Dumnezeu judecător și legislator, care îl răsplătește pe fiecare după meritul lui, sau a unui negustor puternic cu care negociezi o rugăciune în schimbul unei binefaceri, chiar a uneia dintre acele mașini care-ți livrează automat o cafea sau o Coca Cola dacă bagi moneda potrivită la locul potrivit. În schimbul unui mic sacrificiu sau al unei lamentații, El îți acordă automat ceea ce ai cerut, o vindecare, o reușită, o reconciliere”.

O asemenea religie excludea necesara credință. Ea se transformase într-o banală rutină. Convenea, în schimb, nomenclaturii religioase. Dacă păcătuiai, aveai posibilitatea de a fi iertat jertfind ceva în Templu. Acest ceva trebuia cumpărat însă de pe esplanadă, cu moneda Templului. Ipostaza unui Dumnezeu negustor, ușor bișnițar chiar, alimenta vîrtos punga arhiereilor. Nomeclaturizarea credinței nu scapă oamenilor simpli. Ei își dau seama că religia a devenit un pretext pentru formarea și păstrarea unor privilegii:

„Aristocrația aceasta sacerdotală, clerul înalt, dacă vreți, are o reputație detestabilă. Trăiește la Ierusalim și s-a lăsat cîștigată de influența greacă, poartă veșminte și nume grecești, colaborează fără scrupule cu invadatorul roman, în schimb, bineînțeles, se prevalează de autoritatea Atotputernicului pentru a-și legitima privilegiile.”

În chip firesc apar deja semnele unei răzvrătiri față de această compromitere a credinței. Ca, de exemplu, mișcarea fariseilor:

„Lucrul acesta însă displace, bineînțeles, evreilor celor mai cucernici, începînd cu aceia căroa li se dă numele de farisei (…)”.

Un alt semn, mult mai puternic: Mișcarea lui Ioan Botezătorul. Aprigul pustnic, instalat în deșert, marchează prima sfidare la adresa religiei consacrate. Pentru Ioan, botezul mîntuie pe om de păcate. Nu mai e nevoie de nici o jertfă. Altfel spus, nu mai trebuie să plătești Templului pentru a fi absolvit de păcate. Mișcarea lui Ioan Botezătorul (pentru că profetul are deja adepți) face o primă breșă în religia infinitelor prescripții rutiniere. O dată cu libertatea de mișcare dată conștiinței individuale, Ioan Botezătorul pune la îndoială sursa de cîștig a înaltului cler:

„Marea schimbare pe care o aduce Ioan aceasta este: după mărturisirea păcatelor, botezul prin cufundarea în apă îl mîntuie pe om o dată pentru totdeauna. Botezul este un act unic și definitiv. (…)

Era o teribilă sfidare adusă Templului, iertarea păcatelor putea fi astfel obținută în afara sa, fără contribuția personală și fără riturile sale. Cine vrea să-și arate credința și adîncul său atașament față de Dumnezeu nu mai trebuie să suporte cheltuiala și ostenelile unor călătorii pînă la Ierusalim ca să aducă prinosul Templului și să le plătească preoților taxe. Este de-ajuns să dovedești o căință sinceră și o voință fermă de a te îndrepta (ceea ce, e adevărat, nu e puțin lucru) și să te purifici cufundîndu-te în apele îmbelșugate ale Iordanului. Firește, oamenii Templului nu aveau cum să vadă cu ochi buni izbînda lui Ioan”.

Ca să mă exprim în termenii autorului, inițiativa lui Ioan Botezătorul se bucură de o largă audiență. Momentul prielnic pentru înflorirea veștii despre venirea unor vremuri noi. Stăpînirea romană e una dintre cele mai grele din istoria lumii. Romanii nu sînt violenți, răzbunători, capricioși. O stăpînire isterică poate fi ușoară. Violența trece repede. Stăpînirea romană e rece, logică, metodică. Grea, sufocantă, ca o lespede de plumb. De aceea, duce la exasperare.

Obsesia imaginii publice

În același timp, a crescut prăpastia dintre poporul evreu tot mai amărît și clerul evreu tot mai bogat. Oamenii se simt trădați de proprii preoți, cei care, în vremuri de asuprire străină, trebuie să întrețină lumînarea nădejdii. De aceea, deși Ioan nu-i lingușește, cum ar face politicienii de azi, ci dimpotrivă, îi mustră, îi înghiontește cu vorba, dă cu ei de pămînt, oamenii se înghesuie în juru-i. Mișcarea lui Ioan Botezătorul o precede pe cea a lui Isus. Mîntuitorul o preia, o îmbogățește, și-i dă forța de a rezista în timp și în spațiu. Aceasta e, de altfel, semnificația cuvintelor lui Ioan Botezătorul că nu el e Mesia, ci un altul. Aceasta e semnificația faptului că Isus, deși fără păcat, merge la apa Iordanului ca să se boteze:

„Oricum, gestul acesta ne lămurește cu privire la intențiile celui ce l-a făcut: de îndată ce apare, Isus se așază de partea lui Ioan, îi ratifică acțiunea, adică, de fapt, ruptura cu Templul, cu puterea religioasă și economică a Templului”.

Acesta e și sensul revelației lui Ioan Botezătorul cînd dă cu ochii de Isus. Inițiatorul Mișcării împotriva Templului îl desemnează drept succesor. Din acest moment, cele două Mișcări – a lui Ioan și a lui Isus – deși diferite prin unele nuanțe, vor acționa împreună, vor rămîne în cadrul a ceea ce am putea numi, în termenii de azi, coaliție:

„Căpeteniile celor două grupuri fac, așadar, tot ce le stă în putere pentru a-și defini cît mai bine pozițiile respective, pentru a celebra fiecare meritele celuilalt și pentru a-i convinge pe discipolii lor și mulțimile că nu există nici o rivalitate între ei”.

Ce aduce nou, revoluționar, Isus? Înainte de toate – ține să precizeze Jacques Duquesne – Mîntuitorul nu se ridică împotriva religiei existente. El e inițiatorul și conducătorul unei Mișcări menite a revigora credința inițială, a-i reda prospețimea, pervertită și lenevită de transformarea într-o religie oficială. Din acest punct de vedere, Mișcarea lui Isus e de sorginte morală. De zeci, de sute de ori, Isus se străduieşte să-i delimiteze precis hotarele în raport cu politicul. Nu vrea să ajungă rege al iudeilor. Nu-l interesează romanii. Evreii, apostolii chiar, nu-l înţeleg. Sau nu-l vor înţelege decît mult mai tîrziu. Ei aşteaptă de la Isus o lovitură de stat, o răzmeriţă, pentru a înlătura dominaţia străină. Ei îl vor Conducător. Una din ispitirile diavolului se referă la împărţirea lumii. Isus o refuză. Semnificaţia nu scapă autorului:

„… nu vrea să fie un rege. Este tocmai ceea ce evreii aşteptau cel mai mult de la Mesia. Mulţi dintre ei, cum am mai spus, se aşteptau, nici mai mult nici mai puţin, ca el să se aşeze în locul împăratului roman, pentru a-şi exercita puterea asupra întregii lumii”.

Seducătoare din acest punct de vedere rămîne interpretarea dată de Jacques Duquesne dramaticului moment din Grădina Ghetsemani. Isus intuieşte că adversarii vor încerca să folosească procesul pentru a-i reduce Mişcarea la o simplă afacere politică. Riscul enorm e de a fi înfăţişat, printr-o tipică acţiune de dezinformare, ca un ahtiat după putere. Mişcarea ar primi astfel o lovitură de moarte. I s-ar scoate exact esenţa: caracterul moral-religios. Cu atît mai mult, cu cît nici mulţimile, nici apostolii nu par a-l fi înţeles:

„Ucenicii lui, bărbaţi de nădejde totuşi, dorm. În perspectivă omenească, misiunea lui a eşuat: mulţimile se îndepărtează de el de îndată ce vrea să le vestească esenţialul: ele nu aşteaptă din partea lui decît miracole, magie, demonstraţii de forţă sau cucerirea puterii. Nu mai are altă opţiune decît între fugă şi moarte. Mai mult, o presimte sau o ştie, se va încerca să se obţină condamnarea lui din motive politice, ca agitator, impostor, pretendent la regalitate, se va încerca să se treacă sub tăcere raţiunile religioase ale condamnării sale”.

De-a lungul interogatoriilor, al procesului, al plimbării de la Anna la Caiafa, Isus va face eforturi supraomeneşti pentru a evita trucarea procesului:

„Pe parcursul acestui du-te–vino de prizonier, torturat, între iudei şi romani, el nu va căuta să-şi salveze viaţa, ci va încerca să meargă pînă la capătul misiunii sale, să evite trucarea procesului, să se facă recunoscut”.

Nomenclatura în pericol

Sub acest semn stă întreg dialogul cu Pilat. Nu atît din istețime, cît din pămînteasca logică romană. Procuratorul se străduiește să-l coboare pe Isus la nivelul unui politician pus pe cucerirea puterii. Interogatul se ține însă tare pe poziții:

„«Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția mea ar fi din lumea aceasta slujitorii s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor». Să fie limpede: el respinge acuzația politică formulată împotriva lui”.

Un capitol al cărții poartă titlul „Mesajul”. Nu numai aici, dar și în alte numeroase locuri din carte, Jacques Duquesne încearcă să surprindă esența revoluției săvîrșite de Isus. Ea ține în exclusivitate de spațiul moral-religios. Mai precis, de împrospătarea credinței prin transformarea acesteia într-o problemă strict individuală, independentă de conștiința fiecăruia. Credința nu-i un șir de reguli pe care, îndeplinindu-le, poți fi sigur că aparții lui Dumnezeu:

„Cu nici un prilej Isus nu l-a prezentat pe Dumnezeu ca pe un contabil care ar înscrie într-un mare registru sau în memoria unui supercalculator păcatele fiecăruia, considerate ca tot atîtea datorii contractate față de el. Toate parabolele arată, dimpotrivă, că ceea ce e important în ochii lui Dumnezeu este faptul că fiecare este ceea ce a făcut el din el însuși”.

Credința e o relație directă a individului cu Dumnezeu, fără nici un mijlocitor – iată esenţa revoluţiei de ordin religios săvîrşite de Isus. Obsesia de a se înfăţişa drept Fiul Domnului are astfel o semnificaţie vădit simbolică. Alungarea negustorilor din Templu o defineşte cum nu se poate mai bine:

„E tocmai ce vestește el răsturnînd mesele: nu e vorba să purifice, ci să înlocuiască. Isus vrea să facă cunoscut tuturora că locul întîlnirii cu Dumnezeu nu mai este Templul, ci el însuși”.

Dar nu pentru că ar fi un Om Ales, cum spune tradiția creștină, ci pentru că e om pur și simplu. Locul întîlnirii cu Dumnezeu e în fiecare dintre noi. Toți avem un legămînt cu Atotputernicul. Prin el, Dumnezeu nu vrea de la noid decît dăruirea de sine, lepădarea de toate orgoliile:

„Iată prin urmare un personaj, Isus, care, afirmînd cu putere ce vrea Dumnezeu de la noi, un lucru greu, dragostea, dăruirea de sine, lepădarea de sine, cu toate consecințele care decurg de aici – desființează ideea unui Dumnezeu care dă legi și care judecă, idee atît de utilă pentru a menține ordinea pe pămînt”.

În plan moral, Mișcarea lui Isus e la fel de radicală ca în plan religios. Ea propovăduiește lepădarea de sine de dragul celorlalți: „În orice caz învățătura e limpede: în noua societate, fiecare trebuie să fie slujitorul tuturor oamenilor”. Consecințele pentru clasa sacedortală sînt ușor de ghicit. Contestarea prescripțiilor înseamnă renunțarea la jertfele din Templu. Adică la principala sursă de cîștig a nomenclaturii religioase:

„O asemenea imagine a lui Dumnezeu și afirmarea raportului fiu-tată dintre Isus și Dumnezeu nu numai că apăreau blasfematorii multora dintre ascultătorii lui, ele aveau consecințe foarte practice în privința puterii politice și religioase, aceea a Templului. Un asemenea Dumnezeu nu are nici o nevoie să i se închine sacrificii (…)”.

Efectele sînt catastrofale pentru casta celor ce trăiesc din exploatarea credinței. Ce se vor face ei fără sacrificii, fără jertfele care pot fi cumpărate numai cu moneda Templului?

„Ea (imaginea, n.n.) pune în discuție atît veniturile Templului, cît și practicile religioase de acolo, deci autoritatea instituției. Ceea ce stîrnește ostilitatea tuturor celor care trăiesc din cîștigurile Templului: de la marele preot pînă la leviți, la negustorii de porumbei și la locuitorii Ierusalimului. Destui. Fără a-i mai pune la socoteală pe romani, cărora le convenea să se sprijine pe autoritatea Templului”.

În aceste condiții tot ce se întreprinde împotriva lui Isus, procesul, interogatoriul lui Pilat, răstignirea își are o explicație: încercarea de compromite a Mișcării sale.

La o privire superficială, eseul lui Jacques Duquesne pare a fi scris de unul care nu crede. Înfățișarea lui Isus ca personaj real, ca inițiator și conducător de Mișcare, i-ar îndreptăți pe mulți să susțină că e vorba de o blasfemie. Citit cu atenție, eseul e menit să sporească, nu să micșoreze credința în Christos. Aceasta tocmai pentru că un Isus om, fără puteri supranaturale, un Isus care se luptă cu destinul emoționează mult mai convingător decît cel pe care ni-l oferă tradiția creștină. Tonul eseului e colocvial. Din cînd în cînd, lejeritatea lasă loc stitului grav, solemn. Atunci tîșnește cu putere, luminînd cartea, asemenea unui fulger dumnezeiesc, marea iubire a autorului față de Christos:

„A sosit între noi noaptea, în lumea neliniștii, a beznei și a îndoielii, într-un mic oraș din al cărui trecut glorios abia mai rămăsese o umbră. Cei puternici erau prin alte părți, la Ierusalim sau la Cezareea. S-a născut sărac și primejduit. Și atunci a răsărit lumina, o lumină pe care n-au văzut-o decît cei excluși, săracii și străinii. Și dintr-o dată cei puternici, notabilii, sus-pușii, au fost cuprinși de frică și nu s-au dat înapoi de la nici un mijloc, nici de la martiriu, nici de la masacrarea făpturilor celor mai slabe și celor mai inocente, pentru a-l face să dispară, pentru a înăbuși acest glas înainte de a putea glăsui, înainte de a-și proclama mesajul. Omul Isus, care avea să moară pe cruce, se născuse într-o iesle, într-o șură sau într-o cocioabă. Totuși a izbutit să se facă auzit și să schimbe adînc istoria lumii. S-ar putea crede că niciodată o revoluție nu s-a făcut cu mijloace atît de puține. Însă, de fapt, dispunea de mijlocul cel mai mare și cel mai puternic: Cuvîntul”.

Nicăieri eseul nu înalță imnuri de slavă lui Christos. Nicăieri nu apelează la formulele consacrate de biserică, devenite, prin lacomă, iresponsabilă exploatare, așchii ale unui limbaj de lemn. Lucid, modern, trăind într-o lume neîncrezătoare în mister, autorul îl tratează pe Isus ca pe o personalitate reală. Ca pe liderul unei Mișcări revoluționare, în urma căreia omenirea a ieșit complet schimbată. Pentru două milenii.

Patetismul lucidității

 „Cît de lung și de greu e drumul! Și încă mai merge cînd îl fac la ei, în Galileea. Pînă și Iuda, singurul care nu e de-al locului, apreciază umbra nucilor pe sub care se strecoară cărările, mozaicurile de pajiști și flori întretăiate de garduri vii de măslini și de rugi, pacea vîlcelelor întinse unde lenevesc oi și capre. Există, sigur, și cîte un văr aici, cîte un frate dincolo, o femeie altundeva, ca să-i anunțe că un copil e bolnav, că părintele lor dă semne de oboseală și chiar că nu-i merge deloc bine, că brațele și capul și inima lor le lipsesc teribil de mult celor de-acasă – și oare cît o să mai dureze perindarea asta? Și pînă unde și pînă cînd o să-l urmeze oare pe acest rabbi Isus? Și merită el cu adevărat absența lor? Păi nu zic unii în sat că e un înșelător, un născocitor de povești, un țicnit care se consideră profet? Și toți alde Andrei, Petru, Filip trebuiau să se justifice, să explice, să făgăduiască – da, bine, o să mă întorc la seceriș; și dacă lui taică-meu îi merge mai rău, dați-mi de veste, o să mă reped acasă, sigur, măcar pentru cîteva zile. Nu lipseau prin urmare sîcîielile și grijile, cel puțin erau însă la ei, în Galileea, și aveau parte, la urma urmelor, de o primire destul de bună”.

Reduși la ceea ce au fost de fapt, niște bieți oameni simpli, vrăjiți de geniul lui Isus, apostolii sînt mult mai convingători decît în ipostaza de personaje legendare. Iată-i umblînd printr-o lume ostilă, atît ca natură, cît și ca oameni:

„Dar Samaria! Să n-auzim de Samaria. O țară de praf, ciulini și soare, ce trebuie străbătută în marș forțat. Țara dușmanilor ereditari, care au cutezat să ridice pe muntele lor, Garizim, un templu rival al celui de la Ierusalim, rival al celui consacrat adevăratului Dumnezeu, un templu pe care evreii, din fericire, l-au distrus de mult. Samaritenii aceștia au inimile pline de ură, iar ceilalți le-o plătesc cu aceeași monedă (…).

În sfîrșit, Iudeea. Nu mult mai bine, dacă nu chiar mai rău. Tîlharii ascunși în grotele ce mărginesc drumurile către Ierusalim. Disprețul tuturor acestor oameni față de galileeni. Și foarte curînd ura multora împotriva lui Isus și a tovarășilor săi. La Ierusalim, spioni de jur-împrejurul Templului. Pretutindeni chipuri înverșunate, provocatori, cîrcotași, trișori care răstălmăcesc și întorc cea mai măruntă vorbă, în asemenea măsură încît trebuia să fie mereu atenți, să asigure și securitatea lui Isus cînd se amestecă în mulțimea ostilă: o lovitură piezișă poate fi aplicată cînd nici nu gîndești. El însuși, atît de răbdător de obicei, va ajunge să-i considere pe bărbații și femeile acelea «neam necredincios și îndărătnic». Isus este epuizat, ei sînt la capătul puterilor, în timp ce se apropie încercarea supremă”.

Grație și harului scriitoricesc al lui Jacques Duquesne, realismul eseului ne întărește în iubirea față de Christos mai mult decît sute de cărți ale unei litanii infinite. Grupul lui Isus, cum le zice autorul apostolilor, e nevoit să bată drumurile Palestinei, să reziste oboselii, ostilității celor din jur, chemării celor rămași acasă. Lupta apostolilor cu ei înșiși, dar și cu ceilalți, le risipește aura de atotputernici, de eroi înzestrați de Dumnezeu cu o forță supranaturală. Ei sînt niște bieți oameni. Niște oameni care n-au în confruntarea cu propriile-i slăbiciuni și cu ura crescîndă a lumii din jur decît pe cei din fruntea lor, pe Învățătorul, pe rabbi Isus. Tocmai asta le dă măreția. Tocmai asta face din Christos un personaj de iubit pînă la ultima picătură de viață.

( Din volumul Un pesimist la sfîrșit de mileniu de Ion Cristoiu, editura Evenimentul Românesc, 1999)