Franța a preluat, la 1 ianuarie, președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene pentru o perioada de 6 luni. Este o conjunctură mai degrabă favorabilă pentru Emmanuel Macron, și iată de ce.
În aprilie, Franța va trece prin alegeri prezidențiale și, în mai sau iunie, prin alegeri parlamentare. Această proximitate a celor două alegeri există de la transformarea mandatului de 7 ani într-un mandat de 5 ani pentru președinte de către Jaques Chirac, mandatul deputaților fiind și el de 5 ani. Precizez că senatorialele nu sunt, în Franța, concomitente cu alegerile pentru Adunarea Națională și nu se desfășoară după același tipic.
Logică acestei succesiuni ar fi aceea de «a da președintelui o majoritate». Odată ales președintele, parlamentarele ar trebui să vină că o validare a opțiunii electoratului. De altfel, partidul lui Chirac a fost rebotezat, la adoptarea acestei modificări constituționale, «Uniunea pentru o Majoritate Prezidențială» (UMP)
Așadar, anul acesta, exercitarea președinției UE de către Franța se suprapune peste cele două runde de alegeri. Emmanuel Macron are intenția să se servească de această coincidență în campania pentru prezidențiale și să își așeze un soclu la nivel european, cu un program extrem de ambițios.
UE, așa cum o vede Macron, ar trebui să devină un pol stabil și important de putere în fața SUA și a Chinei, în această lume care a depășit modelul unipolar al hiperputerii americane pentru a deveni o lume multipolară. De subliniat că acest lucru ar fi fost imposibil în epoca Merkel, aflată complet la remorca Statelor Unite.
Conjunctură europeană face că proiectul lui Emmanuel Macron să găsească un teren favorabil. Marea Britanie a părăsit UE, Germania se așază și încearcă să își găsească o nouă cale după retragerea Angelei Merkel, nici un alt lider nu se remarcă la nivel continental și nici o altă țară nu are, de altfel, puterea pe care o are Franța în acest moment: singura putere nucleară și singura membră permanentă a Consiliului de Securitate, singura armata capabilă să fie proiectată oricând și oriunde în lume după, cum spuneam, retragerea Marii Britanii.
Care sunt ambițiile lui Macron pentru Europa ? Desenul lui a devenit destul de vizibil încă de la summitul NATO de la Bruxelles, când, în față lui Biden, a reușit să impună câteva puncte esențiale în comunicatul final al Alianței. În primul rând, dreptul UE de a-și gestiona politică de vecinătate, independent de SUA – e vorba aici, în principal, de Orientul Mijlociu, dar și de bazinul mediteraneean. De asemenea, necesitatea de a dezvolta o apărare europeană, blocată în ultimii 30 ani, în ciuda declarațiilor de bune intenții ale Marii Britanii, care avea mijloacele, nu și dorința să avanseze în această direcție. Adaug aici suveranitatea europeană în gestionarea armamentului desfășurat pe teritoriul sau, dar și îndepărtarea Rusiei din linia de tir a NATO. Biden venise la Bruxelles cu această tema, a identificării unor noi inamici ai alianței, respectiv Rusia și China. Și dacă, în ceea ce privește China, a obținut câștig de cauza, pentru Rusia problema se pune diferit.
Toate acestea au fost posibile și datorită faptului că americanii părăsesc zona atlantică pentru a se concentra în Pacific. Centrul de greutate al lumii s-a așezat, de altfel, acolo, atât economic cât și militar. Anul trecut, cam pe vremea asta, a fost semnat un acord de liber schimb între țările din Pacific, acord care face că această regiune să devină polul economic al lumii. Că să revin la rolul pe care Macron îl construiește, lent, dar cât se poate de coerent, pentru Franța, reamintesc și un alt eveniment, referendumul de independența în Nouă Caledonie care s-a încheiat cu un NU zdrobitor. Este al treilea referendum care consfințește reatașarea Noii Caledonii la Franța. Important, atât din punct de vedere geostrategic cât și economic, date fiind zăcămintele de nichel de care dispune.
Lucru poate mai puțin cunoscut, Franța întreține în Pacific forțe armate, în teritoriile sale care acoperă o suprafață mai mare decât cea a Europei, în Polinezia franceză și Nouă Caledonie.
Revenind la proiectele lui Emmanuel Macron, subliniez doar că, prin intermediul Franței și a ceea ce am evocat mai sus, UE va beneficia și ea de această extraordinară putere.
Pentru această însă, e nevoie că UE să fie solidă, coerentă, stabilă. Unul dintre primele dosare avansate de Macron este cel al reformării spațiului Schengen. Nu, nu este vorba despre extinderea lui, ci de transformarea lui într-un spațiu politic, cu reuniuni lunare ale responsabililor, așa cum se întâmplă cu miniștrii de finanțe sau de externe. E o măsură decisivă în politica de migrațiune, care, dacă ar scapă de sub control, ar putea îneca Europa cu totul în următorii ani. În acest sens, Macron va convoca un summit UE-Africa la Paris pentru a propune politici comune de stăvilire a migrației, care ar trebui rezolvată la sursă, în țările de origine.
O altă veriga slabă pentru UE este reprezentată de Balcanii de Vest, o zonă în inima Europei și totuși, încă, în afară ei. E evident că țările din fosta Iugoslavie, aflate încă la index, au vocația să adere la UE și acest lucru va trebui să se întâmple la un moment dat, iar pentru asta zona trebuie stabilizată.
Economic, Macron își dorește să aplice în spațiul european ceea ce a dezvoltat în Franța, și anume relocalizarea industriilor strategice. Epoca globalizării fericite a trecut, suntem în era „care pe care”.
O „foaie de drum” a fost deja începută sub președinția germană a UE și ar urmă să fie gata sub președinția franceză, în ceea ce privește apărarea europeană, iar Macron speră să obțină o poziție comună a tuturor țărilor membre pentru summitul NATO de la Madrid. Probleme ridică în principal țările din est, aflate încă sub fascinația americană.
Trec peste aspectele ceva mai „casnice” ale proiectului european pe care îl dezvoltă Emmanuel Macron. Mi se pare că, din punctul de vedere al puterii pe care UE ar putea-o reprezenta în lume, ceea ce am evocat până acum este suficient.
Macron va trebui, însă, să treacă hopul prezidențialelor. Deocamdată, bine plasat în sondaje, va avea de înfruntat un singur pericol real: Valérie Pécresse, candidata dreptei clasice. Lansarea acesteia în cursa prezidențială a reușit să împingă pe locurile trei și patru candidații extremei drepte, Marine Le Pen și Eric Zemmour și unele sondaje de opinie o dau chiar învingătoare în turul doi în fața lui Emmanuel Macron.
În încheiere, anecdotic, evoc un pas greșit făcut deja de Macron încă din noaptea dintre ani: steagul UE a fost arborat sub Arcul de Triumf, simbol al tuturor bătăliilor armatei franceze, al Soldatului necunoscut, acolo unde, la ocaziile oficiale, este arborat steagul francez. Prima zi a anului a fost ocupată de această polemică ridicată de adversarii săi naționaliști și a atins asemenea violență încât steagul a fost retras la doar 24 de ore după ce a fost arborat.
Eu am fost educat pe vremea odiosului și începând din școala generală apoi liceu și facultate am învățat limba franceză până la un nivel mediu iar ca și mine o grămadă de tineri din generația mea și nu am înțeles niciodată de ce ne-au lăsat francezii după revoluție….