Macron l-a putut auzi pe Putin pronunțând numele teribil al armei nucleare

Declarația de la Beijing prin care Rusia și China și-au oferit sprijin reciproc în promovarea agendelor lor geopolitice și geoeconomice, în prealabil armonizate și validate ca fiind congruente, punând în întârziere SUA și UE cu privire la definirea ordinii globale post-americane, a dus, dintr-o întorsătură de stilou, la un nivel superior jocul de-a războiul cu ursul de la Kremlin al vulturului pleșuv de la Casa Albă.

Dacă până acum Ursul rusesc nu a dorit să meargă într-o îmbrățișare atât de strânsă cu Dragonul chinez, temându-se de asimetria raportului de putere dintre ei (în favoarea ultimului) și gândindu-se că, până la urmă, se simte mai în familie cu zburătoarele europene și transatlantice (Cocoșul francez, Pajura germană și Vulturul american, simbolul heraldic al Rusiei fiind Pajura bicefală), inflexibilitatea „imperiului necesar”, ajuns la senilitate, l-a împins în singurele brațe care îi stăteau deschise – cele de la Beijing – amintindu-i că Rusia este totuși euro-asiatică. Paralizat de narcisism, Noul Ierusalim a trecut cu vederea faptul că Pajura cu două capete de pe steagul Celei de a Treia Rome privește și spre apus și spre răsărit. Ceea ce face trimitere nu la duplicitate politică sau la ambiguitate identitară, ci la taina cuprinderii mai multor oportunități grație unei identități culturale complexe, organic imperiale. (Așa cum de mult Gogol a încercat să explice prin metafora „păsării-troică”.)

Pentru exactitate și corectitudine trebuie spus că belicismul Vulturului-chel, Joe Biden & Co., a fost stimulat și susținut de protagoniștii UE, cancelarul Pajurei germane, Olaf Scholz, și mai puțin, Cezarul Cocoșului galic, Emmanuel Macron, care, temându-se de o înțelegere americano-rusă peste capul lor, aptă a-i lăsa în afara jocului global, i-au dat senzația că îl vor recunoaște ca papă al bisericii euro-atlantice de rit neo-marxist, renăscute și reunificate după trecerea uraganului Donald Trump, dacă va purta o nouă cruciadă împotriva „dictatorului de la Kremlin”. De la bun început, Berlinul și Parisul au suflat în focul conflictului americano-rus, cu gândul că vor putea apoi aduce pacea la Moscova prin spatele Washingtonului.

Dacă cineva se mai îndoia de jocul dublu al Germaniei și Franței, reacția lor după adoptarea Declarației ruso-chineze amintită anterior, respectiv luarea în pas alergător a drumului Canossei moscovite, înlătură orice dubii. Deghizarea Cocoșului și Pajurei în porumbel al păcii nu poate induce în eroare.

Drept este că oficializarea parteneriatului strategic dintre China și Rusia consacră un nou raport de putere la nivel global, raport care nu putea fi ignorat de Germania și Franța. Între portavionul american care lua apă și rachetele sino-ruse care luau înălțime alegerea era evidentă, urgentă și „obligatorie”. De aceea masca cu chipul zeului Marte a fost înlocuită rapid cu cea a lui Apollo.

Ajuns primul la Moscova, într-o cursă contra cronometrului istoriei, președintele Macron, dincolo de multe cântece de sirenă, l-a putut auzi pe președintele Putin pronunțând numele teribil al armei nucleare, în ceea ce unii vor spune că a fost o amenințare, iar alții un avertisment: „dacă susțineți aderarea Ucrainei la NATO, sunteți de acord sa fiți antrenați într-un război, eventual nuclear, în cazul în care Ucraina decide că vrea Crimeea înapoi și invocă art 5 al Tratatului Alianței?”

Desigur, se poate răspunde că litigiul referitor la Crimeea ar fi anterior intrării în NATO și că dacă Ucraina ar porni lupta pentru recuperarea Crimeii, ea nu ar fi atacată, ci ar fi atacatorul, ceea ce nu ar pune în funcțiune art. 5. Acestea sunt, însă, detalii tehnice care nu pot oculta problema fundamentală. Atât timp cât o arhitectură de securitate justă, fezabilă și durabilă nu este convenită de către toți cei interesați, cu luarea în considerare a intereselor tuturor, războiul este inevitabil. Iar dacă în acest război sunt implicate puteri nucleare, războiul poate deveni în orice moment nuclear.

Vladimir Putin a formulat cu voce tare ipoteza la care se gândea Emmanuel Macron. E o chestiune de logică. Asta orice om capabil să raționeze în afara prejudecăților ideologice o putea spune. Ucraina în NATO înainte de a-și fi rezolvat problemele teritoriale cu Rusia înseamnă război; eventual nuclear.

Nici o putere nucleară nu va admite să fie învinsă cu arme convenționale. Nici Franța nu ar face-o. Iar Macron nu are de gând să se bată cu Rusia în arme nucleare de dragul Ucrainei. Așa cum în 2008 nu a fost gata să o facă Sarkozy de dragul Georgiei.

A reafirma principiul libertății de opțiune a Ucrainei în alegerea alianțelor, principiu care în nici un caz nu implică obligația cuiva de a o accepta ca aliat, este o simplă vorbă în vânt, spusă pentru calmarea conștiințelor prea sensibile, de îndată ce ea se asociază cu recunoașterea preocupărilor securitare ale Rusiei ca temeinice și legitime. Teza din urmă înseamnă finlandizarea și eventual, federalizarea Ucrainei. Tertium non datur.

De îndată ce mesajul întâlnirii Putin-Macron a fost dat și înțeles, voci venite din direcția NATO au atras atenția că președintele Franței, altminteri un sceptic notoriu al legăturii strategice trans-atlantice și un campion al europenizării NATO, nu are mandat să vorbească în numele alianței. Așa s-a spus și în 2008 despre Președintele Sarkozy. Și a rămas … ca-n tren.

Este limpede că despre asta (adică despre cele convenite, explicit sau implicit, cu Vladimir Putin) va discuta la Kiev, Emmanuel Macron cu omologul său ucrainean, pentru ca apoi să bată formula în cuie la Berlin, cu cancelarul Scholz. Cel mai probabil, pentru Volodimir Zelenski mesajul va suna nu ca o sugestie, ci ca un ultimatum care va consacra abandonul cauzei ucrainene de către occidentul european.

Olaf Scholz, nereprezentând o putere nucleară, având pe cap nebuniile partenerilor de guvernare neo-marxiști (verzii) și … fiind german (adică având în genă tradiția unei diplomații versatile), a dat o fugă pe la Washington, înainte de a pleca la Moscova. Oficial a făcut-o pentru a-și alinia poziția cu cea a „marelui șef de trib” american. În realitate, sunt convins, pentru a-și asigura cât de cât spatele și a afla pe unde sunt plasate capcanele acestuia. S-a dus dispus să accepte ușor orice știa că i se va cere, întrucât era decis să nu fie de acord cu nimic (sic!).

În ceea ce îl privește pe Joe Binden, după ce și-a epuizat tot arsenalul injuriilor și amenințărilor la adresa Rusiei și a dat un nou ultim avertisment sever Chinei pentru a se fi înhăitat cu demonul de la Kremlin, nu a mai găsit o altă rimă pentru oda „democrației opresive” decât în amenințarea oaspetelui german cu cumplite sancțiuni economice dacă va ieși din rând după modelul recalcitrantului Macron. Încrederea în strategia făcutului cu degetul și a pumnului vânturat deasupra capului este atât de mare la Washington încât s-a socotit că amenințările cu răzbunarea transatlantică și cu războiul economic, care nu au avut efectul scontat la Moscova (dar asta, desigur, doar pentru că „Putin are discernământul afectat”, nu-i așa?), vor face impresie la Berlin.

Președintele SUA i-a dat practic de ales cancelarului german între închiderea pieței americane (deja în perspectivă de a se închide chinezilor și rușilor) pentru exporturile germane, și cea a rămânerii în frig a cetățenilor germani, precum și a lipsirii de energie ieftină a industriei germane, altminteri capabilă să își găsească debușee pe marile piețe rusă și chineză, ca urmare a sancțiunilor economice aplicate Rusiei (sic!). O dilemă neplăcută, desigur, dar nu chiar imposibil de soluționat. America revoluției globale neo-marxiste este, din câte se pare, dispusă să înceapă un război cu toată lumea, numai ca să nu își piardă aura de jandarm mondial și, neîndoielnic, pentru ca Partidul „președintelui de război” Joe Biden să câștige alegerile intermediare, neatins de scandalurile de corupție care îl pândesc.

Dacă ar fi să ne ghidăm după declarațiile de la finele întrevederii Biden-Scholz, abundând în asigurări de solidaritate și reafirmări de principii scoase atât din contextul istoric cât și din cel juridic și moral, am putea zice că Germania rămâne la remorca SUA. Scholz s-a aliniat. Ceea ce oricum nu ar rezolva problema divergențelor de fond în cadrul NATO.

Putem oare crede cu adevărat că, la Washington, neamțul a cedat? Sunt gata să pariez că doar s-a prefăcut pentru a menține elanul războinic autodistrugător al SUA, până când va apuca să bată palma cu Vladimir Putin. Nimic nu poate servi mai bine interesele Pajurei germane în viitoarea negociere cu Ursul siberian.

Pentru cancelarul Scholz, urmează întâlnirea cu Macron și „marea finală” cu Putin. Orice s-ar fi discutat la Washington, Berlinul nu poate risca să se vadă în dispută pe două fronturi, cu Moscova și Parisul, cu atât mai mult cu cât pactul germano-rus reprezintă o strategie eternă care doar accidental și temporar a căpătat numele unor personalități politice trecătoare. A se alinia la poziția Americii înseamnă acum pentru Germania cedarea poziției de lider politic al UE, în favoarea Franței, și chiar compromiterea proiectului European (eventual al Europei germane) cu totul. De ce ar face-o? Piețele orientale sunt mai vaste decât cea americană.

Vor fi, deci, alte declarații și, desigur, exprimarea încrederii că diplomația și rațiunea vor putea evita războiul. Pe cele două maluri ale Atlanticului se pare, însă, că diplomația și rațiunea au înțelesuri diferite.

America mai crede în supremația rațiunii celui mai puternic. Este firesc. De multă vreme a fost cea mai puternică și s-a obișnuit cu asta. Europenii, trecuți prin războaie desfășurate pe teritoriul lor și obișnuiți deja cu ideea că puterea este relativă, vor încerca probabil să o ia bătrânește pe calea soluțiilor consensuale. La urma urmelor UE este celebră pentru abilitatea în depășirea crizelor prin compromis.
Ce va fi exact, rămâne de văzut. Un derapaj, controlat sau nu, în direcția războiului este oricând posibil.

Un lucru este, însă, cert. Dacă principalii aliați europeni ai SUA din NATO sau, altfel spus, dacă UE va spune „nu!” opțiunii militare, elanul războinic al administrației Biden va fi oprit. Singură sau numai cu Regatul Unit al lui Boris Johnson, și acela în pericol de destrămare, nu se poate război cu „Sfânta Alianță” sino-rusă.

Problema nu este cea a alegerii între conciliatorism și fermitate, ci între realism și aventurism, între flexibilitate și rigiditate. Occidentul euro-atlantic nu trebuie să admită pur și simplu exigențele Rusiei. La rându-i are propriile exigențe. Acestea trebuie apărate cu putere. Dacă nevoia de securitate a Rusiei este respectabilă și nevoia de securitate a celorlalte state este. Rusia trebuie pusă, la rândul ei, în situația de a alege între confruntare și consens; ceea ce presupune însă o (contra)ofertă occidentală serioasă, iar nu doar insulte, amenințări și ultimatumuri. Pentru moment i se oferă doar războiul.

Dacă varianta războiului este exclusă, iar SUA, cu puterea sa încă de neignorat, se așează la masa negocierilor cu bună credință, șansele edificării unei ordini, cel puțin europene, care să ne asigure tuturor nu numai pacea, ci și libertatea, bunăstarea și demnitatea, în maximă siguranță, renasc. Să ne rugăm, dar să și acționăm pentru asta. Poate că „Anul Tigrului” ne va da gândul cel bun.