Magazinele de pe Pătură

3. Avantajul trotuarului față de magazinul propriu zis

Magazinele de pe pătură sînt doar una dintre formulele prin care marile orașe ale lumii răspund nevoii turistice de a cumpăra fleacuri. Toate locurile celebre de pe mapamond sînt burdușite cu prăvălii care ațin calea turistului cu tot felul de imbecilități. Și călătorul în străinătate, atins de epidemia luatului cu orice preț, cumpără, cumpără întruna. Prăvăliile respective sînt, ca și magazinele de pe pătură, ridicate în pripă, supuse principiului: vii, instalezi magazinul, vinzi, și apoi pleci, fie luînd magazinul cu tine, în portbagaj, fie închizîndu-l cu lacătul. Fără a fi prea mari psihologi, comercianții au sesizat lehamitea turistului de a intra undeva. Trebuie să apeși pe clanță, să deschizi ușa și să pășești înăuntru. Prin ferestre nu se vede nimic. Dacă e o hrubă dubioasă? Dacă, o dată ajuns în magazin, nu vei mai putea ieși decît răscumpărat cu cîteva zeci de mii de dolari? Luînd în calcul astfel de întrebări, comercianții de sezon își expun marfa în aer liber. Pe trotuar, pe scări, pe maidane, pe unde găsesc un loc sub soare. Astfel s-au născut în toate marile capitale ale lumii străzile dedicate exclusiv comerțului în natură. Străzi arhipline de mărfuri scoase la soare, printre care zeci, sute de turiști pășesc de dimineață pînă seara, oprindu-se din cînd în cînd și interesîndu-se cît costă. Atît și atît! – răspunde proprietarul, așezat mai încolo, jumătate paznic, jumătate vînzător, jumătate agent publicitar, pe scurt, un om și jumătate.

La Taormina, în Sicilia, pe strada care duce la Teatrul grec, proprietarii și-au așezat magazinele de o parte și de alta a carosabilului. Demni italieni, nu le stă gura o clipă. Cînd nu pălăvrăgesc cu turiștii, apelează, în disperare de cauză, la vecinii de peste drum. Și ce nu găseși aici? De la pixuri cu femei care se dezbracă dacă le răstorni cu gura în jos pînă la Beatles pictați pe oglinzi. De la dinozauri pitici pînă la ceasuri electronice. Hărmălaia comercială e sporită de cea infantilă. Copii neastîmpărați, dotați cu energia unui reactor atomic, aleargă printre proprietari, se trag de păr, își dau picioare în fund și zbiară ca apucații. Atenți totuși să nu dărîme prăvăliile!

Santiago de Chile e faimos prin pasajele sale pietonale, care leagă între ele străzile circulate de mașini. Chilienii sînt un fel de nemți ai Americii Latine. Spiritului teuton îi corespunde tăierea dreaptă, ca și cum ar fi fost făcută cu rigla, a pasajelor. Felului latin, exploatarea comercială a fiecărui metru pătrat din aceste pasaje. Practic, fiecare dintre ele e un lung, interminabil magazin în aer liber, un supermarket întins pe caldarîm. Se vinde tot ce e pe lume: struguri, curele, banane, casetofoane, piepteni, măști ce se vor băgătoare în sperieți, tablouri stupide, geamantane de pînză, salbe ieftine. Vînzătorii dau din limbă mai ceva ca niște ceasornice lovite de dambla.

Orașul vechi din Quito stă să se dărîme sub munții de mărfuri scoase în stradă. E destul de greu să ajungi de la un capăt la altul. Trebuie să mergi precaut, să nu calci în picioare magazinele. Spre deosebire de Santiago de Chile, vînzarea mi s-a părut aici mai mult o preocuapre în sine. Pe la prînz, asfaltul trotuarelor se umple brusc de proprietari. Posesorul vine, își întinde pătura, își aranjează pe ea doi piepteni, un creion, patru batiste și o pereche de ciorapi, apoi se pune pe așteptat. Nu se oprește nimeni în dreptul lui. Nu cumpără nimeni. Capitalistul cu pătura nu se îngrijorează. Imperiul Shell Oil Company se întinde pe sute de mii de kilometri. Al lui are doar cîțiva metri. Dar e al lui. Ia încearcă să-l încalci! O vei păți mai rău decît dacă sari gardul la Shell. Spre deosebire de Italia, aici proprietarii nu sînt deranjați de Poliție. Poate pentru că sînt localnici. Poate pentru că piața autohtonă trebuie încurajată. Sau poate pentru că Poliția are alte treburi.

(Va urma)