Mahării democrației noastre de bodegă

Momente și evenimente comentate de mine: Prezența la București a președintelui Franței, Jaques Chirac, cu prilejul Cele de-a XI-a Reuniuni a Francofoniei (25-29 septembrie 2006). Pregătirile pentru ilustra vizită mi-au amintit de vremurile lui Ceaușescu. Nu întîmplător, comentariul meu, din Jurnalul național, 29 septembrie 2006, se intitula Jacques Chirac – oaspetele lui Ceaușescu.

Căutînd să dea glas mulțumirii pentru atmosfera creată de autoritățile românești, mulți oaspeți francofoni au declarat că se simt ca la ei acasă.
Pentru unii, sintagma, luată din debaraua clișeelor de politețe diplomatică, împreună cu surîsul constipat, nu-i altceva decît șmecheria de a vorbi fără a spune ceva. Pentru alții, e însă un moment de sinceritate.

Veniți din țări subdezvoltate nu numai economic, dar și social-politic, membri ai unei organizații născute și ținute în viață de amăgirea Franței că mai e ceva pe planeta asta, oaspeții respectivi s-au simțit, într-adevăr, ca la ei acasă.

Nivelul de civilizație democratică al unei țări își găsește expresia în relația dintre Cetățean și Autoritate. Instituțiile așa-zisului stat de drept, cu care se împopoțonează și republicile bananiere din America Latină, nu constituie esența democrației. În dictaturi sau în democrațiile de sorcovă, cetățeanul e sluga umilă a Autorității. În democrațiile autentice, Autoritatea e sluga cetățeanului.

A trebuit să vină reuniunea francofoniei de la București ca să ne dăm seama că, din unghiul relației Cetățean-Autoritate, România nu diferă prea mult de țările subdezvoltate politic, ai căror trimiși la reuniune spun că se simt ca la ei acasă. Acolo, în țara lor, cetățeanul nu există. Există, în schimb, supusul. Cel care îți îndoaie spinarea cînd trece Autoritatea. Nu de altceva, dar Autoritatea îți poate arde una cu biciul pe spinare. Aici, în România, lucrurile nu diferă prea tare. În organizarea sindrofiei de la București, autoritățile s-au gîndit numai și numai cum să iasă ele cît mai vrednice în fața oaspeților mai mult sau mai puțin înalți. S-au asfaltat și reasfaltat arterele dedicate trecerii în coloană a celor sosiți de peste hotare. Pe margini s-au plantat flori. A fost spălată Lupoaica, ținută pînă acum în jeg, deși tradițiile romane cereau altceva. Ici-colo au fost înfipte în asfalt luminițe.

Toate pentru ca oaspeții să vadă și să se mire de înaltul nivel de civilizație atins de România sub regimul Băsescu.

Dincolo de această fațadă potemkinistă, se întinde adevărata realitate: străzi pierdute pentru totdeauna în noroaie, blocuri pelagroase, cîini pe cît de murdari, pe atît de agresivi. O Românie ca o leliță care s-a rujat și s-a parfumat, ascunzînd, pe dedesubt, chiloții ca niște obiele de infanterist. Spectacolul ceaușist al prăpastiei dintre țara pentru străini și țara pentru cetățenii săi! Francofonia s-a vrut pentru Autoritate un prilej de ași etala capacitățile de organizare. Atinși de un fior patriotic, ștabi mai mari sau mai mici au declarat că România ar putea găzdui zeci de asemenea manifestări. În țările cu adevărat democratice, organizarea unei astfel de paranghelii are un sigur criteriu: Cetățeanul nostru – Stăpînul nostru. Se caută prin sute de mijloace ca găzduirea unei manifestări internaționale să afecteze cît mai puțin viața de fiecare zi.

Ce s-a întîmplat în aceste zile în București depășește nevoia lui Ceaușescu în materie de dat cu tifla cetățeanului de rînd. Artere de circulație blocate cu garduri metalice, patrule de milițieni care te legitimează mai ceva ca într-o stare de asediu, sirene sfîrtecînd aerul, școli și grădinițe închise, instituții de stat care nu lucrează. Simți la mahării democrației noastre de bodegă, în frunte cu Traian Băsescu, uriașa fericire de a fi și ei, preț de cîteva zile, niște Nicolae Ceaușescu în miniatură. Ca și în țările de unde vin așa-zișii oaspeți, cetățeanul plătitor de impozite nu contează. Culmea e că liderii occidentali rătăciți la București cu prilejul Francofoniei s-au lăsat scăldați în această atmosferă ceaușistă fără să protesteze. Jacques Chirac, președintele unei Franțe ce se vrea a cetățenilor demni, n-a zis nici pîs la spectacolul cetățeanului român călcat în picioare. Se vede că-i place.

Ar vrea o asemenea atmosferă și la Paris, dacă acolo ar fi cetățeni. Cetățeni de-adevăratelea. Autoritatea e explicabilă în prestația ei de aroganță și dispreț față de Cetățeanul român. Mai puțin explicabil rămîne cetățeanul român în acceptarea umilă de a fi călcat în picioare de Autoritate.
Dacă ne gîndim însă că e vorba de un cetățean român, explicația se găsește imediat. Cum e Autoritatea e și Cetățeanul. Subdezvoltată din punct de vedere democratic.