Măi băieți cucuieți, nu v-atingeți de pereți: proaspăt vopsit!

„A venit toamna” [1] și n-am niciun chef să-mi acopăr inima cu ceva, mai ales că George s-a pornit împotriva lui George, unul prea vesel, altul prea trist. Unul a început stagiunea cu “Zâna melopeelor,/ Spaima florilor şi Doamna/ Cucurbitaceelor…” [2], celălalt stă “singur în cavou” [3] și bate vântul. Poate că a venit vremea să ne scuturăm de plumb și să realizăm că nu neapărat frumoși, dar mai buni pentru sănătatea Pământului sunt oamenii și ploaia. A fost odată un actor român, Adrian Pintea, care citând un filosof, care probabil nu și-a mai găsit loc în manuale, a spus, citez cu delicată aproximație: “Trăiți, mă, că de murit nu-i nicio scofală!”. Și totuși unii se încăpățânează … Vezi în filmulețele de pe rețelele sociale niște momâi, de-i fac pe cei din cimitire să pară mai degrabă fragezi. Cât mai trăia bunică-mea și vizitam cimitirul cu straturi cu flori și nu cu monumente, ne odihneam pe câte o băncuță, vorbeam cu bunicul, răposat la vremea aceea. Se mai răhățeau ciorile, semn că aveau și ele o părere despre ce se discuta, se mai stingea lumânarea și nu știai dacă a fost un vânt sau un oftat. Nici vorbă de tranzacții crypto! Toată lumea se saluta cu “Odihnească-se în pace”.

Tudor Arghezi, care a prins ceva războaie, s-a gândit să încapsuleze o definiție care să nu-i mai calce pe urme viitorului: “În fiecare noapte, simțim cu noi în pat/
Câte un mort culcat”. [4]. Noi, neîntrebații, facem o cruce, scriem un pomelnic și dăm ceva de pomană. Trump, Ursula, NATO, Pentagonul, Macron, Starmer, Zelenski, Merz, serviciile secrete, ăia toți dorm cu cavourile în brațe, să nu se mai simtă sacrificații singuri și bătuți de vânt. Adăugând la tranzacțiile virtuale plimbarea moaștelor și rapiditatea cu care multe biserici au fost declarate mănăstiri și oricine a trecut pe acolo sfânt, aș spune că oamenii nu prea au cu ce se lăuda, în fața lui Dumnezeu, că au făcut de bine în viață, dar speră să se pună bine cu partea finală.

Când am citit “The Waste Land” [5], poemul lui T.S. Eliot, care a fost sărbătorit acum câteva zile, pe 26, născut într-un an de câștig la casino, că nu degeaba a dat norocul peste el când a câștigat Nobel-ul, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea socialismul, optimismul de baracă despărțită de șobolani doar de mirosul grâului. Poemul e un fel de imitație de Biblie de buzunar, dedicată diavolului și un elogiu până la pupat de lamă de cuțit adus morții. Generații întregi cu glugi în cap, glugi care rimează cu slugi, care au scris, au respirat, au complotat, s-au secretizat pentru moarte. Ce risipă de viață! Poate că energia le-a fost disipată în cele patru vânturi, că nu mai există, dar să trăiești doar ca să-ți bați joc de viață mi se pare cea mai mare nerozie! Mai ales că viața, și nu moartea, râde la urmă, de ușurare.

Înainte mai dădeai peste câte un conspiraționist care se lăuda vecinilor și jurnaliștilor SF că a fost vizitat de un OZN. Antenații ofereau prăjituri cu gust de azbest, interzis pe Terra, și cereau apă, cu ligheanul. Deh, li se înfierbântau și lor nu numai imaginația, dar și motoarele. În România, ciupeau conductele de la rafinărie și votau pentru partidele de guvernământ.

În ultimele luni, însă, politicienii se simt înconjurați de drone. E drept că e vremea gâștelor migratoare, dar politicul preferă varianta imitație. De curând am văzut la supermarket niște roșii vinete la față, pe jumătate moarte. Ingineria genetică a promis o mai bună protecție a sănătății, dar nu a făcut decât să apropie de gustul morții speciile de hrană și apă vie.

Mă așteptam să văd oamenii cel puțin tresărind la postere și reclame cu mortăciuni, la filme și crime în direct din care curge sânge, în loc să înghită plastic cu bisturiul și să-și acopere corpul cu cimitire new age. Între timp se vaită de boli și dau vina pe Dumnezeu, pentru ajustările aduse chiar de ei creației originale.

Când Aristotel a definit arta ca pe o imitație a vieții, nu s-a gândit că o să mai vină încă un erudit, Shakespeare, care o să le bage spectatorilor în cap că mai e loc pe scenă. Acum toți s-au bulucit să apară pe ecran. Două imitații de război, dar cu victime altădată pline de viață, sunt menținute active doar pentru că niște nemernici și-au luat supradoză de crypto, au trimis în atmosferă șase fufe gen șorțuleț de bucătărie, călare pe mândria calului și care s-au întors copită de armăsar, pentru că n-au avut șa de decodare. Oricine își poate cumpăra dronă, mai ales de pe piața neagră, pe care ucrainenii au fost lideri până și la traficul de copii și femei tinere. Politicienii, care nu mai au de unde fura, văd culorile Franței, dar se plâng că ar fi ale Rusiei.

S-a demonstrat deja că războiul din Ucraina a fost pornit pentru că vestul, incitat de SUA și UK, a considerat că venise timpul să fure din Rusia, cu complicitatea ucrainenilor. Pentru că nu le-a mers, au furat investițiile rușilor din occident. Căci pe cine nu lași să moară …

La ortodocși se mai plimbă mortul pe străzi, în caz că se răzgândește; la inclusivi singura stație e la furnal. Dar de ce vă grăbiți?

 

 

 

Bibliografie:

[1] Stănescu, Nichita, „Emoție de toamnă”

https://www.versuri.ro/versuri/nichita-stanescu-emotie-de-toamna/

[2] Topârceanu, George, „Rapsodii de toamnă”

https://www.versuri.ro/versuri/george-toparceanu-rapsodii-de-toamna/

[3] Bacovia, George, „Plumb”

https://www.versuri.ro/versuri/george-bacovia-plumb/

[4] Arghezi, Tudor, „Jale”

https://www.tudorarghezi.eu/opere/poezii/jale.html

[5] Eliot, T.S., „The Waste Land”

https://www.poetryfoundation.org/poems/47311/the-waste-land