Mai dărâmăm o fabrică, mai construim un mall

Într-un dialog pe care l-a purtat recent cu jurnalistul Bogdan Chireac, Vasile Marica, preşedintele SED LEX, a făcut o declaraţie care ar putea şoca pe unii sau pe alţii. Citez: „Dacă eu mă duc să verific o multinaţională care este foarte influentă, imediat te trezeşti cu ambasadorul ţării respective pe holul ministerului’’. Declaraţie pe care o reia şi o întăreşte în aceşti termeni: „Dacă te iei de unul din orice domeniu, că-i energie sau alimentaţie, te trezeşti cu ambasadorul din statul din care vine şi pune presiune’’.

Nu contest, pentru acea categorie de public pentru care orice referire critică – întemeiată şi argumentată – care vizează unele practici incorecte ale transnaţionalelor (aşa cum le numeşte, pe bună dreptate, Ilie Şerbănescu), nu este decât expresia relei voinţe şi a neputinţei de a înţelege caracterul revoluţionar şi esenţa umanistă a neoliberalismului. Başca eticheta ,,comunist nostalgic’’!…

Numai că, în realitate, lucrurile stau chiar aşa cum am scris mai înainte! De ajuns să ne amintim intervenţiile unor ambasadori pe lângă autorităţile de la Bucureşti ocazionate de controale care evidenţiau unele proceduri incorecte ale multinaţionalelor care au descins după 1990 în scumpa noastră patrie. Ceea ce, până la un punct, este de înţeles, mai ales dacă ţinem cont de faptul că respectivele ambasade au datoria să promoveze şi să apere inclusiv interesele economice ale statului pe care îl reprezintă în ţara noastră. În plus, să nu uităm faptul că doctrina liberală înscrie la loc de frunte postulatul că statele naţionale şi suverane sunt singurele care generează corupţia şi ilegalităţile pe când transnaţionalele sunt etaloane ale moralităţii şi ale bunelor practici. Punct!

Nu ştiu dacă, până la ora când scriu aceste rânduri, declaraţiile lui Vasile Marica au atras şi contraziceri din partea unor reprezentanţi ai mediului diplomatic. În schimb, ştiu că sunt tot mai dese cazurile în care controale corecte şi nepărtinitoare ale unor factori abilitaţi ne semnalează – cu o îngrijorătoare frecvenţă! – că în multe mall-uri se găsesc produse alimentare expirate şi care pun în pericol viaţa celor ce le consumă. Mărfuri care nu provin de la producători autohtoni, ci de la firme cu pretenţii şi blazon de peste mări şi ţări. Împrejurare care, la rândul ei, trimite direct la o idee pe care oameni cu scaun la cap şi cu multă pricepere au spus-o, public şi răspicat. Şi anume că noi, aici, în România, suntem piaţă de desfacere pentru produse de o slabă calitate.

Adevăr de la care pornind şi mergând pe firul lucrurilor ajungem la faimoasa teză potrivit căreia industria românească nu este decât ,,un morman de fiare vechi’’. Temă clamată cu mult aplomb, acum trei decenii şi ceva, de către premierul cu helancă, acela pe care (cică) nişte nurlii purtătoare de mesaj ale industriei uşoare îl preferau ofertei de Kent, cafea şi de valută. Aşa că, deloc întâmplător, la Bucureşti şi în foarte multe localităţi din scumpa noastră patrie, în locul unor mari uzine puse la pământ cu mână calificată au apărut o mulţime de supermarketuri de toată mândreţea. În care, bineînţeles, produsele româneşti sunt pe post de lucru tolerat, în schimb, în galantare se lăfăie produse alimentare expirate şi cam dubioase. Evident, nu am vrut să spun şi nu voi spune vreodată aberaţia că toate produsele care se comercializează în magazinele multinaționalelor sunt de o calitate slabă sau chiar dubioasă, dar asta nu înseamnă că trebuie să pun batista pe ţambal atunci când aflu, din surse autorizate, că pe rafturile unor asemenea super-magazine se află, la vânzare, asemenea sub-produse, veritabile pericole pentru sănătate. Dar, dacă tot am deschis discuţia, poate că nu ar fi rău să aflăm pe ce fluxuri au ajuns din ţara de origine pe rafturile din România, asemenea mărfuri dubioase. Inclusiv cine şi cum le-a verificat şi le-a garantat calitatea.

Nu altfel stă treaba şi în agricultură. Acolo unde, tot din anul 1990, sub stindardul luptei cu odiosul regim comunist şi, implicit, cu noua revoluţie agrară (şi ea, tot una comunistă!), s-a distrus sistemul naţional de irigaţii. Başca, haosul provocat de punerea în aplicare a aşa-zisei restitutio in integrum, de pe urma căreia s-a ales praful şi pulberea de ceea ce era bun şi valoros în zestrea fostelor CAP-uri. Cât despre înverşunarea habotnică în care anumiţi ideologi şi strategi ai capitalismului de cumetrie au respins ideea re-înfiinţării întovărăşirilor agricole, sub pretext că ea ar fi tot una de timp comunist (deşi, în realitate, ea îi aparţinea lui Ion Mihalache) eu zic cum că nici nu mai are rost să discutăm, fiindcă iar ne facem sânge rău. În schimb, îmi permit să vă atrag atenţia asupra felului în care anumite cercuri de interese încearcă să obstrucţioneze proiectele curajosului ministru al agriculturii, Adrian Chesnoiu, procedând cu aceeaşi rea credinţă cu care i-au pus beţe în roate unui alt ministru priceput şi competent, Petre Daea. Motivul real, fireşte neasumat public, fiind acela că, fiecare dintre ce doi, caută să relanseze agricultura românească şi să o facă să devină competitivă la nivel european sau poate şi ceva mai departe.

Să fim bine înţeleşi: nici prin gând nu îmi trece să neg avantajele şi calităţile economiei de piaţă. Dar cu condiţia ca, în acest sistem, economia, vreau să spun industria şi agricultura noastră, să aibă un cuvânt de spus. Adică să fim un partener- egal în drepturi şi îndatoriri- nu doar o docilă, mai degrabă, o laşă, piaţă de desfacere pentru sub produse de a minus nu ştiu câta mână.