Make Iran FUN Again!

Mapamondul încă nu s-a pus de acord dacă lovitura militară a lui Trump asupra Iranului a fost o mișcare bună sau nu. Ce-i drept, la cât de complicat este jocul geopolitic în zonă, este aproape imposibil de prevăzut dacă lovitura lui Trump va da rezultate pozitive. Timpul și istoria vor stabili asta. Lauda sau critica pentru loviturile militare, dar și premiul Nobel pentru pace, se pare că vor mai întârzia în cazul lui Trump.

Eu unul, nu mă număr printre cei care cred că regimurile totalitare se dărâmă cu parul, racheta balistică, blocada economică, diversiune sau spionaj. Nici nu sunt în tabăra celor care dau drept posibilă o răsturnare de regim în Iran în viitorul apropiat. Deși popoarele pot fi instigate, relativ ușor, în direcția detronării regimului totalitar existent, succesul unei asemenea manipulări ține totuși de gradul în care poporul respectiv marșează la demers. De obicei, fitilul extern detonează bomba socială doar atunci când acele popoare s-au convins singure de faptul că vor să o rupă definitiv și irevocabil cu regimul respectiv și sistemul social asociat acestuia. Însă, în Iran, eu nu văd populația gata să sară la gâtul regimului prea curând. Din contra, observ imense adunări publice de susținere ori de câte ori Israelul mai elimină un lider iranian. Nu văd nici semne că populația ar fi adusă la evenimentele acelea ca în Corea de Nord. Deci, consider puțin probabilă o răsturnare de regim prin revoltă populară, fie ea generată de lovituri militare, sancțiuni sau acțiuni de spionaj. Sper și că SUA au învățat ceva din insuccesele din Irak, Afganistan, Siria, Libia și se vor abține de la a transforma și Iran într-un failed ,,democratic” state, cu milioane de refugiați, sărăcie și haos. Asta dacă nu cumva ținta indirectă este de fapt Europa pe care, prin lovituri decisive asupra Iranului, Trump vrea să o inunde cu milioane de refugiați și să o lipsească de petrol.

Contrar politicii belicoase promovată de SUA și Israel cred că în Iran schimbarea de regim ar trebui urmărită altfel, prin metode subtile de emancipare culturală treptată și prin atragerea generațiilor tinere spre modelul social și cultural occidental și mai puțin prin metode de forță. O revoluție culturală, de catifea, care să ducă, treptat, țara în direcția (re)laicizării mi se pare mult mai plauzibilă decât o revoltă clasică. De fapt, nu ar fi o revoluție ci o întoarcere la niște valori care erau în plină afirmare în Iran înainte de Revoluția islamică din 1979.

Sunt aproape convins că regimul din Iran nu va cădea de la cine știe ce lovituri economice sau militare, așa cum nici Zidul Berlinului nu a căzut de la opintelile lui Gorbaciov și Regan ci pur și simplu pentru că nu mai putea stăvili milioanele de est germani sătui de comunism și care erau deja de ani buni cu mintea și sufletul în vest. Poate că unii nu vor fi de acord cu ce spun eu aici, dar, de fapt, Coca-cola, filmele americane și în general dorința de neoprit a celor din est de a gusta libertatea în toate formele ei au dărâmat zidul și nu SUA și URSS. Dacă est germanii erau mulțumiți cu ce aveau în estul comunist și nu tânjeau la ce era dincolo de gard degeaba dărâmau cele două imperii zidul căci nimeni nu făcea un pas dincolo de ruinele lui. Dacă românii erau mulțumiți de binefacerile Epocii de aur ceaușiste degeaba se aprindea fitilul revoluției căci mămăliga românească nu ar fi explodat în veci.

Dorința de a avea un Golf și nu un Trabant, libertatea de a mânca bine și nu pe cartelă, de a citi un ziar care nu minte, de a asculta Metallica sau Taylor Swift și nu pe Honecker, Ceaușescu sau Ayatollah, de a te uita la filme pe VHS sau Netflix, de a purta fustă mini și nu burka, toate aceste dorințe simple dar atât de arzătoare au dărâmat de fapt zidurile istoriei și au îngropat niște regimuri ce păreau eterne. Lovitura vine mereu din interior și când zic interior nu mă refer neapărat la spațiul dintre granițele statului ci la cele mai lăuntrice și mai intime cotloane ale minții umane, de acel ,,din interior” de care se teme orice dictator. Lupta se dă de fapt în mințile oamenilor, armele fiind dorințele lor, așteptările lor, fricile lor, speranța de a trăi mai bine într-un viitor mai bun. Cine câștigă lupta aceasta și seduce pe cetățenii statului rival câștigă lupta fără să tragă un cartuș.

Întrebarea se pune dacă, în 2025, în Iran, cultura și bunăstarea occidentală mai au aceeași putere de seducție asupra minții individului precum aveau asupra mentalului colectiv din blocul estic în 1989? Poate că, simțind că forța de seducție a occidentului a pălit definitiv sau nu poate răzbate în mintea iranianului de rând, SUA și Israel încearcă să obțină cu parul ce nu au putut obține cu ,,farmecele” sistemului capitalist occidental.

Paradisul promis al occidentului, acest ,,Pop Kultur” ce se credea a toate cuceritor, să nu mai fie oare suficient pentru a seduce ,,barbarii”? ,,Roma’’ să-și fi epuizat farmecele? ,,The iranian way”, care pentru noi pare de o austeritate socio-culturală totală, o fi mai seducătoare pentru iranianul de rând decât ,,our way”? Nu știu, nu am fost în Iran, dar, trecând prin experiența anului 1989, este de așteptat ca și dincolo de gardul fundamentalist ridicat de ayatollahi, până la urmă, să explodeze aceeași dorință de nestăvilit de a trăi, de a fi liber, de a te bucura și gusta din toate plăcerile vieții ca restul lumii libere. La fel ca noi la final de ani 80 iranienii sunt terorizați, speriați, puși în lesă de un regim autoritar dar, la fel ca în mintea noastră de atunci, în mintea fiecărui iranian tânăr clocotește aceeași dorință de a fi liber. Posibil ca mintea iranianului tânăr să fie deja cel mai fertil ogor în care să se planteze sămânța laicismului occidental. În acest context, poate că lupta nu ar trebui dusă cu bombe. Dacă vom continua să le cărăm bombe în cap pentru păcatele ayatollahului este posibil să-i radicalizăm religios și să ucidem chiar sămânța și fermentul care în timp ar alimenta Revoluția culturală și care ar detrona regimul autoritar.

Din păcate, zilele acestea, pentru niște ciocane precum Israel și SUA totul pare un cui. E drept, nu se poate omite nici pericolul atomic reprezentat de Iran (asta dacă acest pericol chiar există – lucru încă nedemonstrat) dar, din păcate, acțiunile militare ale SUA și Israel confirmă teoria extrem de periculoasă cum că singura cale în care poți avea siguranță și independență în ziua de azi este să posezi deja arma atomică. Dovada? Liniștea de care se bucură Bibi, Kim Jong-un sau Putin deși au făcut cele mai mari nefăcute din 1945 până azi.

Totuși, dincolo de acțiunile acestea mai mult sau mai puțin justificate, poate că americanii și israelienii ar trebui să asezoneze aceste ,,preemptive strikes’’ cu oarece acțiuni de ,,sabotaj cultural” menite să sădească în mintea iranianului de rând sămânța dorinței de a dărâma ,,zidul”. Poate că Europa va ști să seducă acolo unde ceilalți au dat cu parul. Până la urmă, ,,Make Iran FUN Again!” poate că nu e un obiectiv imposibil, mai ales că înainte de 1979 Iran chiar era destul de fun și presimt că va fi din nou. Not great but fun!