Mama mă bătea cu un par şi se enerva că nu fug şi că trebuie chiar să mă bată

Dumneavoastră faceţi întotdeauna opinie separată. Una dintre cărţile dumneavoastră chiar se intitulează „Singur împotriva tuturor“. De ce?

Politicienii nu ştiu, dar nimic nu mă poate cuceri decît o vorbă bună şi nimic nu mă poate îndîrji, decît ostilitatea. Mama mă bătea cu un par şi se enerva că nu fug şi că trebuie chiar să mă bată. Sînt însă uşor de dezarmat cu o vorbă bună.

Pe lîngă toate acestea, timp de cîţiva ani buni aţi realizat revista Festivalului de Film de la Costineşti…

Adevărata mea şcoală de gazetărie a fost „Secvenţa“, pe care am făcut-o timp de şapte ani. La această revistă puteam să pun titlurile şi pozele unde voiam, nu trebuia să respect regulile stricte de la „Scînteia tineretului“. Pe acolo au trecut foarte mulţi, de la Mircea Dinescu la George Pruteanu. „Secvenţa“ critica clişeele filmelor prezentate în cadrul Festivalului de film de la Costineşti şi, implicit, multe lucruri sfinte ale comunismului. Toţi regizorii care s-au afirmat după ’89 au fost colaboratori la „Secvenţa“. Ei îl aveau ca principal adversar pe Sergiu Nicolaescu, care nu era omul sistemului, dar era omul succesului. Pentru tînăra generaţie de la IATC, Sergiu Nicolaescu, cu filmele sale clişee, dar de succes, era ţinta batjocurii. Toate ironiile noastre erau la adresa lui.

Care era stilul de lucru la „Secvenţa“?

Proiecţia filmelor se termina pe la 12 noaptea şi atunci începeam lucrul. Ne adunam toţi la o masă şi făceam un brainstormig. Eu întotdeauna am ţinut cont de părerile şi de ideile celorlalţi… Pe la ora 4 terminam, dar după ce restul lumii pleca, eu rămîneam să fac machetele. Luam apoi un diazepam, dormeam şi eu un pic, iar dimineaţa mergeam la tipografie în Constanţa şi supravegheam apariţia acestei reviste. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu tipografii… Mă întorceam cu revista care se distribuia pe gratis.

Nu aveaţi probleme cu cenzura?

Nici „Secvenţa“, nici Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului“ nu erau cenzurate de nimeni. Şi asta pentru că Nicu Ceauşescu nu dădea voie să se întîmple aşa ceva, considerînd că aceste publicaţii erau moşia lui. Oricum, el era mai luminat. Iar cei de la partid nu aveau curajul să se bage.

Mulţi văd prea simplist perioada comunistă. Ţin minte că făceam tot felul de trucuri pentru a putea publica ceva. La un moment dat mi-am propus să-l reabilitez pe Petru Dumitriu. Eu am citit de cîteva ori „Cronică de familie“! Oricum, îl consider cel mai mare romancier din istoria literaturii române. Suplimentul „Scînteii tineretului“ a fost prima publicaţie în care i s-a pomenit numele într-o înşiruire de alte nume. Cînd aveam de publicat un material care credeam că va pune probleme, aplicam următorul truc: în conspiraţie cu Vasile Bontaş, care era secretar la UTC, om luminat, ne gîndeam să ne facem cît mai mulţi complici. Îi dădeam manuscrisul lui Nicu, care îl semna fără să-l citească, după aceea îl trimiteam la Consiliul Culturii la vreun tovarăş, care de asemenea îl semna fără să-l citească. Ne luam, aşadar, cît mai multe măsuri de protecţie, pentru că, dacă ar fi ieşit scandal, respectivii, fiind şi ei responsabili, ne apărau.
Nu, nu citeau articolul, habar n-aveau despre ce era vorba în el, dar cînd erau întrebați, săreau în apărarea lui. Nu de altceva, dar își puseseră semnătura pe el. Răspundeau și ei de articol.
Acelaşi lucru se întîmpla şi la revista „Teatru“, singura revistă de specialitate.

Lucrînd la revista „Teatru“, m-am lovit de capriciile directorilor de teatre. Cum scriai negativ despre vreo piesă, cum te pîrau la partid. Asta n-o făceau doar Radu Beligan şi Dinu Săraru, ci şi alţii! Se plîngeau la Consiliul Culturii, la Tamara Dobrin, vicepreşedinte responsabilă cu teatrul. Înainte de numirea mea revista era citită în manuscris la Consiliul Culturii. Eu veneam de la un cotidian important şi le-am zis celor de la Consiliu: Dacă n-aveți încredere în mine demisionez. Aşa am obţinut ca revista să fie citită în şpalt şi apoi să nu mai fie citită deloc. Cînd îmi spunea vreun cronicar că spectacolul de la teatrul condus de Dinu Săraru e prost şi că o să-l critice îi dădeam voie, dar în dimineaţa în care revista apărea pe piaţă eu ştiam că Săraru va reacţiona şi o va suna pe Tamara Dobrin, dar eu eram la 8 fără 5 la ea. Aici era marea şmecherie. Ea nu ştia despre ce e vorba. O aşteptam. Ţin minte că se aşeza la birou şi scotea din poşetă un pachet de Kent, dar pe mine nu mă servea. Începeam să-i spun ce spectacol prost e la Teatru Mic, îi spuneam că noi am şi publicat în acest sens o cronică negativă, iar ea mă aproba. În timp ce eram acolo suna Dinu Săraru, iar ea îi răspundea: „Lasă, dragă, că ştiu! E vorba de o piesă proastă…“ Eu le-o luam înainte. Am pus la punct această strategie pentru ca redactorii pe care îi conduceam să poată fi independenţi. Totul era cine se duce primul să-i spună ce şi cum, cine o informa, cine o avertiza.

(Din cartea ”Dialog cu Ion Cristoiu”, semnată de Cecilia Caragea, Editura Dacia)


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Mama mă bătea cu un par şi se enerva că nu fug şi că trebuie chiar să mă bată”

Lasă un comentariu pentru Teodora Ardelean Anulează comentariul

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: