Mama – metafora dăruirii

„Eu cred că există în viața lumii o clipă în care toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singura mamă, una imensa si buna”, spune personajul Iona din piesa cu același titlu de Marin Sorescu. Astfel se ajunge la mama primordială, de la începutul începuturilor lumii. Mama nu este o femeie oarecare, nici nu cred că este o femeie, ci o metaforă a universului, este Alma Mater, semnificând, în accepțiunea poeților clasici latini, „mama hrănitoare”. Dacă mai târziu, în extensie, termenul desemnează patria sau studiile universitare, Alma Mater este, în termeni reali, cea care oferă hrană spiritual. Un poet japonez o definea astfel: „sub voalul lunii/ este umbra femeii/ umbra de floare”. Asocierea dintre femeie și floare este una des întâlnită, dar iată că aici imaginea este imaterială, abstractă, deoarece femeia este „umbra de floare”, ea însăși o umbra a Celui care a creat-o pentru împlinire, deoarece fără Ea lumea ar fi, vorba poetului, „mai săracă”, mai lipsită de consistența sentimentelor majore ce coordonează și alimentează, ca un catalizator al iubirii, însăși existența.

Momentul despre care vorbea Marin Sorescu poate să fie ziua închinată femeii, în general, și mamei, în special. Este o zi specială, o zi închinață frumuseții, ferilității, dăruirii și sensibilității, o singură zi dintre cele 365 de zile ale unui an, o zi în care lumea se oprește pentru o clipă să se gândească la mama, să o omagieze, să dăruiască o floare, să-i închine o odă, un cuvânt de recunoștință celei care dăruiește zilnic, celei care dăruiește și se dăruiește pe sine, altruist dintotdeauna, deoarece „Amor omnia vincit”, ori Ea este însăși dragostea.

Femeie fiind, nu voi aduce omagiu femeii, ci mă voi opri la evocarea chipului mamei, cea pe care nu cred că o iubim niciodată îndeajuns. Cu palmele aspre de muncă și de mult prea puține mângâieri, cu ochii obosiți dar plini de drag și duioșie, cu fața palidă de concentrare asupra muncii sau arsă de soare fără să fi stat o singură zi la plajă, mama era prezentă în viața socială, a familiei, a copiilor, este cea pentru care nefericirea este egală cu durerea celui mai nefericit dintre copiii săi. Aceasta era mama de care ne amintim cu multă și mare recunoștință. Acesta este chipul mamei arhetipale, al mamei pe care o iubim, de cele mai multe ori, când nu mai este, al celei pentru care Crăciunul sau Paștele înseamnă venirea copiilor acasă. „Am fost fericită când puteam să-i țin pe toți copiii mei în șorț, să-i adun deodată lângă inima mea, să-i duc de mână pe uliță, ca nu cumva să-i amenințe vreo primejdie”. La polul opus, în antiteză cu starea de fericire, se află tristețea singurătății: „Cel mai mult m-a durut când a plecat în lume și cel mic. Rămăsesem singură. Nu puteam să-i spun și nu puteam să dau drumul lacrimilor ca să nu-l întristez, dar i-am udat drumul cu lacrimi după plecare!”

Se spune că înainte de a veni pe lume, copiii se întâlnesc cu Mântuitorul și-i spun că le este frică, pentru că lumea în care vor intra nu-i va ocroti, nu le va oferi ceea ce le oferă lumea de dinaintea devenirii. Mântuitorul le dăruiește invariabil aceeași asigurare, și anume că a creat un înger pe pământ care îi va iubi și-i va îngriji cu multă dragoste, iar acest înger va răspunde la cuvântul „mama”.

Numai femeii i-a conferit Dumnezeu calitatea de a crea viată. Doar ea poate dărui, după cum bine sublinia Creangă, „sânge din sângele ei, carne din carnea ei” celui pe care îl va dărui lumii. Ea este liantul familiei, este cea care este fericită de fericirea copiilor ei, bolnavă de durerea lor, mângâiere și alint pentru cei dragi.

Aș vrea să închei această pledoarie pentru dragoste și dăruire cu o povestioară sau poate o parabolă, pentru că, dincolo de cuvinte, este imaginea mamei dintotdeauna și de pe orice meridian al lumii acesteia.

Legenda spune că păunița, în ziua de duminică, și-a gătit puii, și-a împodobit soțul cu penajul minunat al cozii, ca să meargă la biserică. Pe când a terminat cu ei, clopotul a bătut a treia oară, așa că se intra în sfânta Liturghie și ea nu mai avea timp să-și pună niciun fel de podoabe. Mândră de puii și de soțul ei, a plecat așa, cum era. Din acel moment păunul a rămas cu podoaba lui, puii de asemenea, iar păunița a rămas modestă și fericită că le-a dăruit atâta frumusețe celor pe care-i iubea.