Primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale a fost validat. Turul doi are loc în 8 decembrie cu candidații Călin Georgescu și Elena Lasconi

Marea Unire şi întristata adunare

Binecuvântată şi de neam ales se cunoaşte a fi ţărişoara asta neclintită, căreia creştinii şi cuvioasele feţe bisericeşti îi spun – cu semeţie, dar şi cu duioşie – „Grădina Maicii Domnului”. Demn şi neînfricat se dovedeşte poporul acestei naţiuni, pentru că inima lui fierbinte, spiritul lui liber şi cugetul solidar sunt valorile pentru care suntem şi vom fi pururi admiraţi în lumea întreagă. Bărbaţi dintr-o bucată, aprigi şi neînfricaţi ca nişte pui de zmei, femei ce poartă în piept cuvântul ziditor al lui Dumnezeu şi-n pântec darul cel mai sfânt ce l-ar putea încredinţa umanităţii: un prunc menit să ducă mai departe făclia scânteietoare a acestei patrii, care cu decenii în urmă şi-a căpătat, pe bună dreptate, distincţia fără echivoc de „Grânarul Europei”; moşneni crescuţi parcă din laviţa ce stă dinaintea gospodăriilor îngrijite (întinse cât poţi cuprinde cu ochii), dimpreună cu veteranii lipiţi de băncile parcurilor orăşeneşti privesc în zare şi, înclinând agale din cap, inspiră cu nădejde aerul izbânzii: „Faină ţară avem!”, apoi, se ridică peste gard ori cată din priviri un tovarăş de şedere şi răcnesc cu înfiorare, cum doar trăitorii adevăraţi o pot face: „Am izbândit, frăţioare! Trăiască România! Trăiască tot poporul!”

Astfel mi-ar fi plăcut să încep mărturisirea mea cu prilejul aniversării Marii Uniri. Astfel mi-aş fi dorit să-i asigur pe toţi cei care au contribuit şi au plătit cu sânge încleştările şi demersurile ca România să poată cuprinde astăzi hotarele aşa cum le cunoaştem. Dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Şi eu, şi voi, şi cei care nu citesc aceste rânduri, cu toţii am trădat. Am dezamăgit, oameni buni. Am înşelat visurile şi îndrăzneala atâtor români devotaţi: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Ionel Brătianu, regii Carol I, Ferdinand şi Mihai, regina Maria, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza (ca să amintesc într-o ordine aleatorie doar câţiva dintre ei), precum şi acei „îngeri ai închisorilor” a căror credinţă a sfidat şi a umilit torţionarii securităţii. Ne-am conservat conştiinţa, ne-am prăpădit convingerile, ne-am vândut aproapele. Neam conservat (cu ce scop?!), neam prăpădit (cu câtă uşurinţă?!), neam vândut (cu ce preţ?!). E crud ceea ce spun, recunosc, şi-aş vrea ca vreunul dintre voi să se ridice în picioare să-mi dovedească rătăcirea minţii. Unul. E cineva?!…

E întâi decembrie şi aş vrea să cred în biruinţa dreptăţii. Îmi doresc ca tot românul (indiferent de naţionalitate sau etnie), de la vlădică până la opincă, de la cel cu barba sură, pân’ la cel cu ţâţa-n gură să se adune laolaltă şi să chibzuiască dacă mai are vreo însemnătate flamura naţiunii. Iar dacă unora dintre voi vă sare muştarul şi vreţi să mă aruncaţi din nou în troaca porcilor, ba să mă acuzaţi pe deasupra de „vatrism”, vă spun doar atât: „mi se fâlfâie!” M-am săturat să aud recitându-mi-se, la nesfârşit, aceeaşi poezie. N-am să vă mai ascult şi n-am să mă simt lezat. Doar minţile încuiate, cele greşit îndrumate şi, desigur, cele securizate pot să mă învinovăţească de instigare împotriva altor etnii. Nu am de ce să mă justific în faţa nimănui. Dacă arătaţi cu degetul şi condamnaţi un cetăţean doar pentru că s-a înfăţişat în această zi cu drapelul tricolor, dacă îl urâţi şi îl înfieraţi ca retrograd sau antiglobalist, ştiţi ceva?!, mi se rupe de părerile luminăţiilor voastre. Voi, ăştia „politiceşte corecţi” n-aţi pus o cărămidă la zidirea cetăţii româneşti şi n-o veţi face în veci, atâta vreme cât idealurile sau năravurile cărora le slujiţi nu vor părăsi sfera voastră de interes. Vorba cea păguboasă a zgârciţilor: „după mine potopul!” a suferit niscaiva prefaceri şi a devenit: „lângă mine potopul!”, făcând astfel dovada unei indiferenţe şi mai crude decât barbaria celei dintâi.

Curios să văd, cică, „Parada de 1 decembrie 2020” sau, într-o altă formulare, „Ceremonia de la Arcul de Triumf” (oare mai avem motive să le scriem cu litere mari?), am rămas marcat de atmosfera sordidă a manifestării ce se perinda (în sictir) pe ecran.

„Preşedintele României va depune o coroană de flori în memoria eroilor români căzuţi pe câmpurile de bătălie pentru reîntregirea neamului românesc şi a victimelor virusului SarsCov-2…” Ce?! N-am înţeles bine?! D-apoi, fraţi români din orice colţ de lume, găsesc de prisos să vă reamintesc ce mare găselniţă e YouTube-ul ăsta. Nu-i ca la televizor unde dacă n-ai fost pe fază, pa şi pu… la revedere. Derulez câteva secunde îndărăt şi ascult din nou: „reîntregirea neamului românesc şi a victimelor virusului SarsCov-2…” Da, măi! chiar aşa a zis. Pe bune. Nu ştiu cine o fi încropit textul respectiv, dar să pui laolaltă „eroii” şi „victimele” (în acest context) mi se pare de prost gust. E la fel de inadecvat ca gestul de a-i acorda junei Gabriela Mădălina Sîia Cenușă ordinul „Medalia naţională pentru merit şi rezultate remarcabile obţinute în activitatea profesională”. În ceea ce priveşte „Excelenţa Sa” – führer-ul nedeclarat şi, mai ales, neaclamat al României – deşi amintesc doar în treacăt faptul că barem unul dintre consilierii săi devotaţi ar fi putut să-i aranjeze cocarda, zău nu ştiu cine i-a pregătit alocuţiunea ostăşească (auzi acolo, de parcă nu puteau s-o numească discurs sau cuvântare, nu, musai a trebuit să fie „alocuţiune”), care, de fapt, nu e prea clar cui îi este adresată. Aha, m-am prins, în sfârşit. Deci va să zică aşa: „La mulţi ani românilor, oriunde s-ar afla ei, sănătate şi optimism”. Adresarea impersonală, la persoana a treia plural, denotă faptul că El, marele diriguitor al politichiilor de tinichea, nu se numără printre acei români. Şi-apoi, ceea ce mă miră este că nu le doreşte nici libertate neîngrădită, nici credinţă neclintită, nici minte învăţată. La urma urmei, de ce ar presupune aşa ceva?! De ce să mintă cu neobrăzare?! Mai bine nu le adaugă în listă şi gata, nu poate fi acuzat de vreo amăgire sau înşelătorie. Am să trec cu vederea peste gesturile şi articulaţiile verbale (fiindcă am dezbătut aceste aspecte într-un alt articol), dar nu pot să nu remarc – pentru a suta oară – lipsa lui de credibilitate. O credibilitate pe care o poţi dovedi doar prin puterea şi vibraţia cuvântului care zideşte. Ori spusele falnicului nostru imperator, dimpotrivă, năruie în aceeaşi măsură şi fiinţa omului, şi unitatea naţiunii. În această zi memorabilă, în loc să onorăm antemergătorii noştri iluştri, ne lăsăm îngenuncheaţi şi ne plecăm, fără nici o jenă, capetele ţuguiate. Dacă nu mă credeţi, căutaţi-l şi întrebaţi-l pe Oblio. Ceea ce mă scoate însă din sărite este că nici de această dată, în virtutea distinsului şi măreţului eveniment, nu şi-a învăţat poezia pe dinafară. Să vii cu fiţuica în faţa camerelor de filmat (era să scriu „în faţa poporului”), să cauţi din priviri rândul unde ai rămas cu „alocuţiunea” mi se pare nu numai o atitudine de prost gust, ci şi un comportament inadmisibil pentru reprezentantul onorific cu pretenţii de suveran şi aspirant la triumful etern. Unde mai pui că discursul nu e nici pe departe atât de sofisticat şi de convingător precum l-ar fi redactat, de exemplu, Brătianu sau Iorga. Doamne, ce tâmpenii poate să zică Iohannis ăsta! Şi iar mă întreb, câtă incompetenţă se ascunde îndărătul inteligenţei cenuşii (n-are nici o legătură cu extratereştrii din acea specie) care şi-a dat silinţa să scoată tot ce e mai bun dintr-însul? Şi cum vine oblăduitorul ăsta, al nostru, să ne explice că părinţii şi bunicii noştri au răbdat vremuri mult mai cumplite, aşa că noi ar trebui să tăcem dracului din gură şi să fim recunoscători că liota guvernanţilor nu ne-a copt-o încă şi mai tare. Cu alte cuvinte: „dacă nu vă puneţi singuri căluş la gură şi belciuge la picioare, n-aveţi voi nici cea mai mică idee ce vă aşteaptă” – ar zice sinistrul pedagog (cum altfel decât) de şcoală nouă, adică on-line. Cel mai mult însă îmi place cum dă el, în stilul său pedagogic, din cap, în sensul că: „aţi priceput, bă, imbecililor?!” Singurul fapt concret, deşi mascat cu penibilă stângăcie, este propaganda şi promovarea propriului său cult, în ciuda faptului că realizările dumisale nu că nu strălucesc, dar sunt din cale-afară de obscure şi de nevrednice. Expresii precum „Izbânda vine când idealurile sunt înalte şi sunt urmărite cu stăruinţă…” sau „Suntem datori să păstrăm ca bunuri de cel mai mare preţ; libertatea, unitatea şi independenţa…” dezonorează memoria celor care le-au împlinit, a celor care, privindu-le ca pe-o icoană, au luptat şi s-au jertfit pentru ele. Nu pot să nu mă întreb, ce-i veni ilustrului conducător să elogieze „en plein air” corpul medical şi partenerul, de ne-re-cunoscut, declarat „societatea civilă”. Care societate civilă, domnule?! Ce va să însemne asta? Că, zău, nu pricep defel. Să fim însă îngăduitori şi să trecem mai departe. „Eroii patrioţi despre care am vorbit au demni urmaşi în prezent. […] Şi lor vreau să le dedicăm această zi.” Cum?! Cum puteţi să aşezaţi pe acelaşi calapod eroii neamului de odinioară cu medicii prinşi în lupta anticovid?! Ce credeţi că o să obţineţi cu această afirmaţie?! N-aţi avut nici măcar bunul simţ ca din întâmplare să pomeniţi un singur nume din acea constelaţie de români neînfricaţi. Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar bălmăjelile limbii despicate în două nu cinsteşte nici gloria trecutului, nici abnegaţia prezentului, cât despre flacăra viitorului, prefer să nu mă pronunţ dacă tot dumneavoastră vă încăpăţânaţi să o duceţi mai departe. Am înţeles că doriţi să vă puneţi bine cu personalul medical şi cu familiile celor decedaţi în acest context şi aproape că v-aşi ierta pentru acest gest. Dar asta nu vă disculpă, să ştiţi. Dacă aţi avea o viziune mai largă şi cu bătaie lungă, aţi întreţese cele două mari evenimente epocale din istoria României – anume cel din 1918 şi cel din 2020 – după care, treptat-treptat, aţi renunţa la comemorarea Marii Uniri (şi-aşa nu vă încălzeşte cu nimic) şi aţi păstra veşnică pomenire doar Marilor Sanitari (a căror soartă, fiţi onest şi recunoaşteţi, nu vă interesează deloc).

Domnule preşedinte Klaus Werner Iohannis, vă rog din suflet, nu mai folosiţi cuvinte sau expresii ca: împreună, energie, responsabilitate, revenire la vremurile normale, unirea românilor, drumul nostru înainte, momentul unei reporniri, creştere şi prosperitate, echilibru şi pace, strategii responsabile şi realiste, mai mult decât o promisiune, mai concret decât un vis sau (cutremurătorul, din punctul meu de vedere) mai aproape decât orizontul speranţelor noastre… Cât despre promisul şi proclamatul (conform spuselor dumneavoastră) „parlament cu oameni oneşti, mai muncitori, mai buni” – de ce vă încăpăţânaţi să bateţi câmpii fără nici un pic de bun simţ? Pe cine încercaţi să amăgiţi? Pe cine încercaţi să cuceriţi? Luaţi-vă gândul, domnule. Să ştiţi, ca un crai (de curte nouă) ce vă veţi fi socotind, că nu suntem vreo curviştină ieftină, nici vreo fufă bătută în moalele capului. Cuvintele pe care le îngânaţi fără nici o vână bărbătească ar trebui să zguduie din temelie poporul, să-l înflăcăreze, să-l ridice în picioare; şi mai mult decât atât, să ţineţi cont, şefule, că vorba mieroasă e de cele mai multe ori păguboasă. Săvârşirile, ispravnicule dregător de ţară, săvârşirile sunt cele care dau măsura omului vrednic. Că nu degeaba ziceau bătrânii: „vorba sună, fapta tună”. Cum puteţi să fluturaţi pe dinaintea simţirii neamului, dar mai ales a urechilor noastre iritate (nu numai de la purtatul măştilor), vorbe cu greutate şi responsabilitate cum ar fi: pace, prosperitate şi stabilitate?! Zău, aşa, numai tâmpenii scoateţi pe gură. Desigur, vina nu vă aparţine, de asta suntem convinşi cu toţii. Abia ce aţi primit şi dumneavoastră hârtiile alea în mână. De unde să aveţi habar cine şi ce a scris pe ele?! Noroc că n-a pus vreo ofensă la adresa altor naţiuni, că nu-mi dau seama pe unde v-aţi fi scos cămaşa. Surprinzător şi de-a dreptul incredibil este faptul că n-aţi declarat nimic despre pesede. Asta e, într-adevăr, o zi istorică. Sau poate aţi sărit dinadins rândul respectiv?! În consecinţă, ca să revin, singurul care poate fi tras la răspundere este funcţionarul care a redactat această „alocuţiune”. De asemenea, mă miră faptul că aveţi neobrăzarea să susţineţi că „suntem dispuşi să luptăm pentru ele (valorile şi idealurile noastre comune), la fel cum au făcut-o străbunicii noştri acum mai bine de un secol.” Dacă aţi avea cât de cât un scăunel la cap, aţi şti că ceea ce propovăduiţi în acest discurs nu puşcă defel cu ceea ce simţiţi, asta ca să nu mai pomenesc de ceea ce s-ar cuveni să înfăptuiţi. În încheiere aţi folosit cuvintele: uniţi, solidari şi hotărâţi. Este exclus ca de acolo, de unde tronaţi dumneavoastră, lucrurile să se vadă altminteri decât sunt în realitate; într-atât de deformate şi de interpretabile încât micuţii recruţi (cum elegant vă defineşte domnul Valentin Stan colegii de breaslă) să se dovedească peste măsură de uniţi, de solidari şi, în alegerile sănătoase pe care trebuie să le facă, mai hotărâţi decât vă place să presupuneţi.

Fiindcă iar m-am întins mai mult decât mă cuprinde plapuma (ştiţi bine că nu-s tocmai ’nalt ca bradu’) şi-o să mă apostrofaţi câţiva dintre voi pentru această îndrăzneală, am să vă spun numaidecât că impresia pe care mi-a lăsat-o remarcabila „festivitate omagială” a fost una de doliu naţional; ca şi cum, privind sticla impasibilă a monitorului, aş fi fost martor la înmormântarea întregului popor. N-are rost să găsim pricină nici în organizatori acestui spectacol absurd, nici în participanţi aleşi pe sprânceană, iar restul decimaţi cu sânge rece. Chiar dacă asta nu schimbă cu nimic situaţia, important este să găsim pe cineva în capul căruia să spargem oalele. După cum poate ştiţi, în domeniul meu de activitate profesională este o vorbă cruntă: „fotograful e de vină”; în cazul de faţă, cameramanul fiindcă n-a surprins cadrele cele mai spectaculoase şi mai avantajoase desfăşurate sub tutelarul Arc de Triumf.

Un ultim gând, vă cer, răbdătorii mei cititori. Dacă „peroada” sau pe roada grea a incompetenţei excelenţei sale – Klaus Wernerus Iohannus (cum îl aclamă domnul Cristoiu pe augustul împărat) – n-a sporit decât prinosul poamelor amare în inimile românilor (de orice etnie vor fi ei), e semn că ceva, undeva trebuie să renască. N-am să vă spun ce, nici din ce pricină. Îndemn pe fiecare în parte să se regăsească pe sine şi să-şi răspundă de unul singur întrebărilor ce-l frământă.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *