Mareșalul Antonescu nu credea în complot

Ce putem oferi străinilor? Drum de o zi, dacă nu chiar de mai puțin, la Târgoviște. Nu mă las pînă nu vizitez Curtea Domnească. Casierița, recunoscîndu-mă ca vedetă tv, îmi dă voie să intru fără bilet. Deși supraveghetoarea se plînge că ruinele din Târgoviște se ruinează, totuși, față de alte locuri din țară, Curtea Domnească e destul de îngrijită. Și totuși, remarc din nou aerul sărăcăcios, de lume zgribulită, gata s-o zbughească în bordeie, al Curții Domnești, ființă din ființa cenușie a Patriei. Am întîlnit în Occident locuri mai puțin interesante ca Istorie. Și, totuși, au ceva care te îmbie să le vizitezi. Poate curățenia. Poate facilitățile din incintă: bar, toaletă, magazin de mărunțișuri. Poate buna dispoziție occidentală, spre deosebire de acreala românească. Mă întreb din nou, a nu știu cîta oară:

Ce dracu ar putea interesa pe un turist în România?
Curtea Domnească din Târgoviște ar avea un ce avantaj: Turnul Chindiei a fost construit de Vlad Țepeș. S-ar înscrie în circuitul Dracula, care va să zică. Dar alte locuri, cruciale pentru istoria noastră, prin ce i-ar putea aduce pe străini în proporție de masă? Prin nimic. N-am fost nici suficient de barbari ca să stîrnim imaginația omului de azi cu tradiții sălbatice. Nici suficient de civilizați pentru ca turistul occidental să găsească la noi fie și o notă de subsol din manualul său de istorie națională. Cu cîteva excepții notabile, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, eroii noștri au fost oameni de treabă, ca să nu spun, niște șmecheri pendulînd între turci și ruși, între unguri și ruși.

*

Naivități. Pe 30 iulie 1944, Mareșalul Antonescu, decide să plece pentru 20 de zile la Olănești – Vâlcea, la o cură balneară. Se știe că la București Complotul Generalilor, cel care-1 va răsturna pe Mareșal, era în toi. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1944, se făcuse deja joncțiunea intre Grupul generalilor, condus de Constantin Sănătescu, și Emil Bodnăraș, reprezentant al PCR și al Moscovei. Regele primise de la Lucrețiu Pătrășcanu, în numele comuniștilor, încredințarea că-și va păstra tronul. Șeful Casei Militare a Palatului făcea deja vizite pe front, contacta ofițeri superiori in numele Regelui.

Opoziția transmisese deja, la 22 iunie 1944, Planul de răsturnare a Mareșalului.
În aceste condiții, netam-nesam, Antonescu decide să plece din București și, evident, și de pe front, pentru 20 de zile. În Memoriile sale, publicate in 1981 de prof. Constantin Drăgan, colonelul George Magherescu, șef al Biroului III Operații de la Cabinetul Militar al Mareșalului, dezvăluie ce și-a spus cînd colonelul Davidescu l-a anunțat de intenția șefului său:

„(…) plecarea la Olănești și intrarea Mareșalului ca într-un sac, in acea văgăună, era echivalentă cu o semiabdicare. Plecarea Mareșalului din mijlocul Armatei, depărtarea lui de front, ruperea contractului cu Armata, cu ministerele, cu viața Bucureștilor, era o situație ce merita să dea de gîndit“.

Drept argument, colonelul Magherescu invocă postura specială a Mareșalului: „Izolindu-se acolo, reducea la ultima expresie contactul cu țara și cu guvernul. Mareșalul nu era omul care să stea mai mult de 48 de ore departe de freamătul activității de conducere. El nu era un Hitler sau un Stalin, care, dintr-un turn de fildeș, să conducă invizibil poporul său (…) Țara, colaboratorii, cit și dușmanii, se obișnuiseră cu prezența lui cotidiană, pretutindeni. Era evident că dispariția lui subită lăsa un mare gol, in care putea să se infiltreze orice acțiune diversionistă“.

Omul care se impunea doar dacă era prezent, sancționînd, alintînd, mustrînd, premiind, își asumă benevol, din 2 august 1944, o viață de pensionar. Își amintește George Magherescu:

„Din ziua următoare începe tratamentul. Oricine îl poate vedea trecînd dimineața la ora 8, urmat de valetul său, care-i ducea halatul, întovărășit de doctorul Zilișteanu, spre instalația de băi, unde rămînea o oră. După aceea, tot pe același drum, fără nici o măsură de protecție, revenea la vila particulară, aflată la intrarea în localitate, unde-și fixase reședința. Acolo lua și masa. După-amiaza, urmat de toată suita, făcea o plimbare la isvoare“.

Invitat de Hitler la Rastenburg, Mareșalul părăsește cura în după-amiaza zilei de 3 august 1944 și se întoarce la Olănești, ca și cum ar fi mers să dea un telefon, pe 5 august, după-amiază, „unde și-a reluat cura cu același calm imperturbabil“. Îl scoate din văgăună, cum îi spunea colonelul, doar ofensiva sovietică din primele ore ale zilei de 20 august 1944. Pleacă de la Olănești pe front și revine la București pe 22 august seara, mergînd direct la Președinția din Piața Victoriei.

Cum se explică această nebunie de a pleca din București și de pe front 20 de zile, lăsînd complotiștilor nu numai spațiul de manevră, dar și sentimentul că a obosit, că a renunțat la bătălie, creînd în Armată și în Administrație starea de spirit propice trecerii într-altă barcă? Oricît ar părea de straniu, răspunsul dat de documente și memorii e acesta:

Mareșalul nu credea în existența unui complot. Știa, fusese, avertizat, avea informații de la serviciile secrete, dar nu credea. La interogatoriul din 14 aprilie 1946, Eugen Cristescu, șeful SSI, recunoaște că Serviciul știa de pregătirea loviturii de stat:

„Am avut un buletin politic, o concentrare de informații din mai multe surse. A avut Stănescu o serie de informatori, care ne-au dat chestiunea Sănătescu. Mareșalul nu credea“.

*

Convingere. Serialele turcești din seria de reînviere a Neootomanismului cultivă imaginea măreției asumate de sultani începînd cu Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului. Nici unul nu reușește însă în forța de convingere ca opera lui Sadoveanu dedicată luptelor noastre cu Turcii. Viața lui Ștefan cel Mare e un exemplu. Scriitorul român se întrece pe sine în a semnala disprețul Atotputernicului față de supușii săi din Imperiu:

„Conștiința lui Mehmet că e Stăpînul Lumii, și pentru că are ca Dumnezeu pe Alah, care l-a investit să-i îngenunche pe păgîni, iese în evidență în reacția sa la vestea că Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut:

– Să se scrie o carte, a poruncit înălțimea sa împungînd cu nasul înspre oamenii săi de taină și spre scribii greci, să se scrie o carte către Pașa de Vidin, să se ducă să vadă ce este. Dacă într-adevăr ghiaurul e bolnav, să ni-l aducă aici, să-l tămăduim. Sluga noastră Iunis-Bei Catabolinos să pornească numaidecît cu acea carte, să șoptească la urechea lui Cara Iflac bei că nu este pentru el altă înțelepciune decît să urmeze a fi supusul nostru. Căci mila noastră e o adiere de primăvară, dar supărarea volbură a furtunii. Să se desfacă de sfatul ungurilor, al papistașilor și al neguțătorilor și-i va fi lui bine pe pămînt.”