Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Eu, Marian Nazat
Topraisar, în limba tătarilor, se traduce prin „Drum de praf”. Satul acesta, așezat la 28 km de Constanța, înspre Negru Vodă, pe drumul Techirghiolului, este vestit prin podgoria rodnică și prin unitatea militară în care, înainte de 1989, studenții își ispășeau cătănia cu termen redus. Acolo, într-o primăvară confuză, m-am ivit eu pe lume, plin de uimire, posac și încruntat. Cei de la sfatul popular m-au înregistrat pe 14 martie 1961, așa cum s-a și petrecut nașterea. Doar ora lipsește, 8,30, adică începutul zilei, ca orice lucru bine pornit.
În certificat, funcționarul de stare civilă a mai notat și numele părinților – Oancea Floarea și Nazat Grigoraș. Amândoi teleormăneni, ea din Islaz, el din Plosca, ajunși în Dobrogea la sfârșitul anilor ´50. Mama, fiica lui Florache și a Elisabetei, abia terminase liceul de fete din Turnu Măgurele și s-a dus la rudele din Cobadin, să-și găsească o cale. S-a angajat mai întâi suplinitoare la o școală, parcă în Filimon Sârbu, iar apoi contabilă. Grigoraș fugise din sud de furia taților logodnicelor înșelate și părăsite înainte de nunțile tocmite. Personaj de film, ca în Astă seară dansăm în familie, mi-a povestit nu demult cineva. Spornic la vorbă, dar leneș la faptă. Cumnecum, cei doi s-au întâlnit și, fără să se căsătorească, m-au adus între capii de locuitori ai planetei. Curând, aveam să rămân numai cu mama și apoi cu bunicii, la Islaz. Pe Grigoraș l-am văzut târziu, prin 1987, la terminarea facultății, l-am căutat împins de curiozitate. Până atunci mă rugasem să scap de povara unui nume batjocoritor, mi se părea mie, căci ori de câte ori pronunțam „Nazat”, ceilalți mă luau în derâdere. „Ha, ha, ce mai nume ! Sau e poreclă ? Ești cumva turc ? Ori rus ? Mai zi o dată, repetă, că n-am înțeles !” cam așa auzeam, aproape zilnic. Aș fi vrut să mă cheme…
Dumitrache, dar n-am înduplecat-o pe mama să-mi transforme onomastica în ceva mai românesc. În fine, în 1968 am început școala, în satul bunicilor, fiindcă tata-mare m-a oprit să o urmez pe mama la Cernavodă, de teama invaziei sovieticilor în Cehoslovacia. „Să fie lângă mine, în caz că bolșevicii intră și peste noi”, s-a explicat bătrânul, care asculta cu fanatism Vocea Americii și lăcrima la amintirea Regelui Mihai. După primul trimestru am plecat însă, și în orașul podului construit de Saligny am locuit trei ani. În clasa a IV-a m-am mutat la Turnu Măgurele și am trecut cam pe la toate gimnaziile de aici – „Nicolae Iorga”, Școala generală nr.1 și cea nouă din „Catanga”. Liceul l-am absolvit la „Unirea” în 1980, când am suferit și primul eșec, la Facultatea de drept din Iași. Dădusem examen pur și simplu, să mă aflu în treabă, obsesia mea era fotbalul. M-am dezmeticit în armată, la Școala militară de muzică din București, situată pe lângă fosta APACA.
Lăsarea la vatră, în 1982, a însemnat un mic șoc, colegii și prietenii de adolescență deveniseră studenți, iar eu orbecăiam prin mine însumi. Pe 1 iunie 1982, echipa Sănătatea Turnu Măgurele (unde jucam libero) trebuia să înfrunte argeșenii lui Dobrin, într-un meci amical. Autoritățile locale au închis porțile stadionului, iar oaspeții au fost izgoniți din urbe, sub escorta milițienilor. Motivul? Originea nesănătoasă a clubului, înființat și susținut de un avocat – Ghiță Mihai – din onorariile sale. Ce să caute un privat în economia socialistă planificată ? Am suferit într-atât, încât am picat la admitere, de data aceasta la Universitatea din București.
În seara dinaintea Bobotezei din 1983 mi-am pus busuioc sub pernă, din crenguța cu care popa stropise cu apă sfințită acareturile, și am așteptat noaptea magică. Am visat că sunt iarăși la școală și că în recreație joc fotbal, doar în recreație ! Voi fi student ! i-am lămurit scurt pe toți apropiații și știu că n-am cules decât zâmbete ironice și înțepături. I-am privit superior și mi-am văzut de ale mele. Învățam ca un apucat, recitam pe nerăsuflate lecțiile din manualele de Economie politică și Filozofie. Așa că în vara anului 1983 am intrat la facultate cu o medie bunicică – 9,12. După patru ani, în 1987, primeam repartiția guvernamentală la Procuratura locală din Turnu Măgurele. Îmi pusesem în gând să răstorn rânduielile și să-i bag la pușcărie pe toți infractorii, indiferent de rang și faimă. Taliban în robă, neînduplecat și înstrăinat de lume. Ușor, ușor, șeful meu, Florian Florescu, mi-a domolit zelul și m-a învățat că omul este o mașinărie complicată și imprevizibilă.
Numai că eu voiam să ies din basmul acela provincial, neverosimil azi, și să mă apropii de București, orașul interzis atunci. Am încercat la Câmpina, dar degeaba, nu aveam buletinul de identitate adecvat. Mi se părea totul în van, mă colbuisem deja, dar s-a petrecut ceva în decembrie 1989 și iată-mă în Capitală, în mai 1990, la Procuratura sectorului 5. Prin grija unui om special, Ovidius Păun, fie-i țărâna ușoară și lui ! Peste un an mă transferam la Procuratura Municipiului București, criminalist. Îmi împlineam visul – vânător de ucigași, justițiar cu mandat de arestare în buzunar. Într-o vară, în 1993, soarta mi-a surâs din nou, eram ales să plec în SUA, pentru un schimb de experiență de cinci săptămâni – New York, Washington, Denver, Portland, San Antonio. Am trăit cu senzația că nimeni nu mai e ca mine, dar în definitiv americanii încercau să-și fidelizeze niște speranțe din justiție. Asta am înțeles-o târziu, când îmi consumasem proviziile de naivitate și mă maturizasem îndeajuns. M-am întors de acolo decis să schimb iarăși năravurile și moravurile societății valahe. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt un caraghios, inconștient că procurorul este sluga unui sistem perfid și cinic. Și ca să nu mă transform complet într-un monstru, în 1997, pe la Bobotează (tot Bobotează !), am demisionat. Dreapta câștigase alegerile, iar Emil Constantinescu fusese înscăunat la Cotroceni. Între cele două tururi, candidatul Convenției Civice mă rugase să realizăm împreună un spot electoral. L-am refuzat, nu-mi permiteau statutul de magistrat și prejudecățile, lipsa vreunui entuziasm politic. În schimb, am tăifăsuit câteva ore cu Ion Caramitru și așa m-am lămurit cu privire la proiectele noului regim. Discuția aceea m-a convins că locul meu nu mai este în procuratură.
M-am trezit fără ocupație până în aprilie, când mi s-a admis cererea de intrare în Baroul București. Și îmi jurasem că niciodată nu voi face avocatură, asta însemna un pact cu Diavolul, susțineam răspicat și arogant. Excesele tinereții… Destinul și-a râs de mine și iată-mă mercenar în solda inculpaților, accesoriu în leprozeria penală.
Din 1998 am scris la ziar – Național, Azi, Cotidianul, Jurnalul Național, acum pe site-ul Mișcarea de rezistență – , simțeam nevoia să strig în gura mare, deoarece nu-i ușor să-ți părăsești rostul. Prin anul 2000 am gustat voluptatea adunării în cărți – Starea de anormalitate 1 și 2 (Editura Evenimentul Românesc), România de-a-ndoaselea (Editura Humanitas), România oranj, România târăș, Pe tălpile României, Țara de cobai, Jurnalul banalității, Suflet în exil, Cartea ieruncilor, Lumea de azi, Basmul fotbalului… și Prizonier în „câmpul tactic” (toate la Editura RAO).
Scriu întruna, altminteri m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a nu lăsa buruienile să crească peste o lume deja moartă, scriu…
Eu, blogger!?!?
Bunicii mei materni s-au născut în bordeie… Probabil că și cei paterni. Eu mi-am petrecut primii opt ani într-un Islaz neelectrificat… Dormeam pe rogojină, plapuma era umplută cu paie de grâu și, de aceea, uneori, acolo se aciuau șoareci și se împuiau… Pe jos nu aveam nimic, tină amestecată cu balegă de vacă… tină primenită vară de vară de ma-marea, casă din pământ bătut cu maiul, netencuită… Țărani analfabeți, dar vrednici în nechiverniseala lor tradițională. Când au băgat lumină în sat, câteva seri am stat cu alți copii de pe uliță, până târziu în noapte, lipiți de stâlpul de telegraf. Mă vrăjea becul acela misterios. Așa ceva nu se poate ! îmi repetam întruna. Întâia scorneală tehnică a fost un difuzor spânzurat de perete, care… cânta și vorbea. Ptiu, drace, ce mai nascroconie ! vorba năzdrăvanilor Tivisoc și Tivismoc, eroii celei dintâi copilării. De câteva ori am desfăcut ciudata cutie, dar n-am găsit înăuntru decât muște moarte și praf…
Unde naiba or fi fugit ăia care vorbeau și cântau ? m-am întrebat înciudat. Anii au zburat pe nesimțite, viața a luat-o razna și fuge de mănâncă jeratic în continuare… Astăzi folosesc telefon mobil și pot să sun oriunde și pe oricine, indiferent unde s-ar găsi. Doar atât, fiindcă nu m-am lăsat colonizat de nâzbâtiile tehnologiei pe de-a-ntregul. M-au oprit îndărătnicia neamului de dinapoi și lipsa oricărei îndemânări, sunt un spirit atehnic exemplar. Și, totuși, m-am lăsat ademenit de mirajul blogului… Cum să nu mă scarpin la ceafă, cu tâlc, asemenea strămoșilor mei ? O fi o toană de moment ? Nicidecum. Nevoia de comunicare, nu altceva, într-o lume tot mai enclavizată. Ziarele au răposat, hârtia tipărită cunoaște o criză fără precedent. Blogul e un fel de insuliță, pe care te retragi și îți povestești singurătatea. Solitudinea monologului, departe de larma străzii. Cine vrea să te întâlnească, să urce în barcă și vâslească vârtos până la tine ! Deși m-aș dori plaur, mânat de curenți înspre unul și altul, înspre dialog… Un click și gata, insulița se transformă brusc în… peninsulă!
Articolele autorului:
„Sistemul” (partea a cincea)
Luca Palamara ne îmbrâncește pur și simplu în ungherele tainice ale Justiției italiene, făcându-ne părtași la toate afacerile murdare ale acesteia. De pildă, ancheta declanșată împotriva firmei de informatică Why ...
„Sistemul” (partea a patra)
Să fie oare adevărat, să fie oare doar rodul imaginației ?, mă trezesc iscodindu-mă în timp ce citesc captivanta carte a celor doi italieni. Fără să vreau, mă întreb când ...
„Sistemul” (partea a treia)
A îmbrăca roba de magistrat este visul multor tineri absolvenți ai facultăților de științe juridice, la noi și în alte părți. Motivația diferă de la aspirant la aspirant, ba perspectiva ...
Alexandru Athanasiu, poetul elegiac
MOTTO: „Mă zbat, aici, tocmind doar veșnicii pripite” - Alexandru Athanasiu, Elegia IX Fostul meu profesor de la Drept, Alexandru Athanasiu, și-a „activat o genă recesivă lirică, suspendând o vreme ...
„Sistemul” (partea a doua)
Luca Palamara rupe din țâțâni ușile care duc în budoarele sistemului judiciar italian și priveliștea ce ni se înfățișează este aproape neverosimilă, parcă ne-am afla în filmul Caracatița. Iar, din ...
„Sistemul” (partea întâi)
La începutul anului, un amic italian îmi dăruiește o carte tocmai apărută în ianuarie 2021 la Editura Rizzoli și îmi spune că este deja un bestseller în Cizmă. Il Sistema ...
România, țara experimentelor
După experimentul sângeros din decembrie 1989, unic în spatele Cortinei Roșii de atunci, România n-a învățat nimic. Nimic! Am acceptat, cu tembelă încântare, să ne demolăm tot ce construiserăm în ...
Scurt comentariu despre modificarea și completarea legii pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
Recent, legiuitorul a modificat și completat Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Astfel, în cazul infracțiunilor prev. de art. 8 și 9, acoperirea integrală a a prejudiciului în faza de urmărire ...
Drum bun printre stele, domnule Diriginte!
MOTTO: „Se moare des, se moare mult, se moare De parcă numai moarte-ar fi rămas.” Dumitru Vasile-Delceanu, Rondelul morții S-a mai prăbușit un stâlp al lumii mele adolescentine. Zilele trecute ...
Secvenţe banale
Șoseaua se desfășoară lin, nicio șerpuire, nimic. O linie dreaptă prin mijlocul câmpiei lise. Traversează un sat împrăștiat de-o parte și de alta a dungii de asfalt. Privirea mi se ...
O altă formă juridică fără fond
Așa, pe neanunțate, ne-am trezit cu un nou articol în Codul de procedură penală, și anume 2502. Ei bine, potrivit acestui text, „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de ...
Viață furată
MOTTO: „Azi, America ar fi indignată dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea. Mâine vor fi recunoscători! Acest lucru va fi valabil mai ales dacă ...
