Marin Preda denunță Lumea stricată de goana după bani

Dimineață, destul de obosit ca să mai am chef de scris, lăsînd truda zilnică la Diaro Online, jurnalul meu în stil Lumea prin care trec, altfel spus, Jurnal al aventurilor mele intelectuale, socotesc c-aș putea citi, înainte de a bea a treia cafea în dimineața asta, cîteva pagini din Turgheniev, din Părinți și copii, mai ales că tocmai am dat gata de notat despre isteria trăncănelii metafizice la ruși. Merg pe Ipad la Google Play books. Aici dau, sub chip de mostră publicitară, peste un fragment din Estern Front, unul din studiile despre Campaniile nemțești din Est. Găsesc de cuviință să-l cumpăr. Descarc de pe Internet aplicația Google play și cumpăr cartea. Turgheniev n-am găsit. Dacă nu mă înșel pe I books, aplicația apple cu cărți, am și multe cărți din clasici descărcate după un stick în circulație ilegală. Nu dau peste Turgheniev. Dau în schimb peste Imposibila întoarcere, capodopera publicistică a lui Marin Preda. Dacă nu e Turgheniv, e Preda. Prima tabletă, asupra căreia mă opresc, îmi sare în ochi printr-o reflecție amară a scriitorului despre veselia superficială a românilor. Preda istorisește o întîmplare cu un scriitor spaniol disperat de dispariția tradițiilor în ținutul său ca urmare a goanei țăranilor după dolari:

„În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e întîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi?

Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le «aranjăm» noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. «Aranjarea» asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e «aranjament», ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o asemenea situaţie? Să revin însă la spaniol. «Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sînt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sînt indignat: nu-i mai recunosc. Îşi pierd demnitatea. Mîndria lor… Îşi pierd mîndria! Nu mai muncesc ca să-şi cîştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să cîştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărîmă frumoasele lor case şi construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu… Sînt revoltat, domnule… Sînt gonit din propria mea ţară… Sînt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…»

Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. «Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar în schimb puteţi fi mîndri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sînteţi subdesvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rîndul ţărilor ai căror locuitori cîştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi cîştigat! Sînteţi desvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mîndria spaniolă»…

Dar tragicul poet, după ce mă ascultase cîteva clipe şi pesemne dîndu-şi seama că i se cîntă acelaşi cîntec pe care îl auzise şi răsauzise pînă la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele.”

O privire specifică anticomunismului de serviciu ar putea denunța aici un text în favoarea realităților românești din regimul Ceaușescu, prin punerea la îndoială a goanei după dolari. În realitate, Marin Preda meditează melancolic asupra lumii stricate de goana după bani, indiferent de timp și regim. Disprețul față de punerea cîștigului comercial înaintea cîștigului sufletesc e o stare tipică tuturor marilor scriitori, atenți la frumusețea lumii. Nu denunță Sadoveanu turismul americanizat în numele mersului pe jos și cu privirile atente la natură?! Am reprodus tableta în întregime pentru acest sîmbure de taifas care poate fi meditația unui mare scriitor asupra urîțirii lumii în numele dezvoltării. Eu însă m-am oprit asupra tabletei pentru un alt motiv. Și anume pentru pasajul în care Marin Preda atacă eterna noastră luare în ușor a lumii, veselia noastră găunoasă, ivită din conștiința că totul se aranjează, că în definitit o gustărică și un șpriț, asezonate pe post de desert cu pulpele sănătoase ale ospătăriței, fac mai mult decît o melancolie de ofticos:

„Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le «aranjăm» noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. «Aranjarea» asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e «aranjament», ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o asemenea situaţie?”