Spania a câștigat Campionatul European de Fotbal, după ce a învins Anglia în Finală cu scorul de 2-1

Marlon Brando despre culisele Holywoodului (II)

Alt monstru sacru al micului și marelui ecran, „Tony Quinn, pe care îl admiram din punct de vedere profesional și îl plăceam personal, îl juca pe fratele meu, dar a fost extrem de rece cu mine în timpul filmărilor. În scenele pe care le-am făcut împreună, am simțit că-și înăbușea o anumită aversiune față de mine și, dacă îi sugeram să bem un pahar după muncă, ori mă refuza, ori era ursuz și vorbea foarte puțin. Abia ani mai târziu am aflat de ce.” Iar odată cu el, și noi ! Așadar, în  „Viva Zapata!, am jucat rolul fratelui lui Tony Quinn, iar Gadg (Elia Kazan, n.m.) i-a spus acestuia niște minciuni pe care aparent le proferasem despre Tony pe la spate. Asta a intensificat starea emoțională a lui Tony și a fost foarte util pentru film, deoarece a scos la iveală conflictul dintre frați; din păcate, Gadg nu s-a sinchisit să-i spună lui Tony după aceea că inventase toată povestea. N-am aflat de asta decât cincisprezece ani mai târziu, dintr-un talk-show, unde Tony și-a exprimat nemulțumirea. L-am sunat și i-am declarat că nu spusesem niciodată acele lucruri si că Gadg îl manipulase. A fost o uşurare să lămuresc lucrurile după cincisprezece ani de înșelătorie. Din acel moment, eu și Tony am început din nou să ne vorbim.

Gadg se pricepea foarte bine să-i inspire pe actori, dar trebuia să plătești prețul.”

*

 

Și o secvență  deloc plăcută: „Altă dată, când eram la Cannes, am auzit că Elizabeth Taylor, de care-mi plăcea, și Richard Burton, de care nu-mi plăcea, erau acolo. Voiam să-i rog să participe la un spectacol pe care-l produceam pentru UNICEF, și am  aranjat să iau prânzul cu ei, pe un iaht. Nu era decât amiază, dar Richard era deja beat. Era un beţiv meschin, și în curând a început să facă remarci jignitoare despre copiii mei tahitieni.

La început, nu l-am luat în seamă, dar, cum a continuat, m-am întors spre el și i-am spus:

– Dacă mai faci vreun comentariu de orice fel despre copiii mei, te arunc din barcă!

Burton s-a uitat la mine prosteşte, în tăcere, cu niște ochi umflaţi și ceţoși, în timp ce Elizabeth i-a spus:

– O, Richard, opreşte-te, te rog…

N-a acceptat provocarea, dar, dacă ar fi făcut-o, eram gata să-l arunc peste bord.”

*

 

O observație cu bătaie lungă, avându-l ca protagonist pe un alt uriaș al scenei, Laurence Olivier: „După căderea Imperiului Britanic, Anglia a început să piardă legătura cu Shakespeare și cu marile tradiţii ale teatrului englezesc, care erau moștenirea celui mai mare scriitor pe care l-a cunoscut lumea. Dar Olivier a revitalizat aproape de unul singur teatrul clasic britanic şi a ajutat la stabilizarea culturii engleze. Contribuţia lui a fost inegalabilă, deși, desigur, a avut ajutorul minunaţilor actori de la Old Vic. Deși cred că Larry a făcut cele mai bune interpretări ale sale spre sfârșitul vieții, când îl văd mai mult ca pe un actor, în general îl percep mai degrabă ca pe un arhitect. Îşi construia minunat rolurile, dar acestea erau ca niște schițe scrijelite cu un instrument de gravat pe o foaie de cupru. De fiecare dată, fiecare replică era rostită în același fel. Larry ura ideea de improvizație și spunea: «Sunt un actor „din afară înăuntru”, nu „dinăuntru în afară”.» Tot ce făcea trebuia să fie structurat dinainte, şi se ținea întotdeauna de schemă. Nu era în largul lui cu mine sau cu ceilalți actori influențați de Stella Adler și de școala rusească de actorie, ci se simţea probabil mult mai aproape de interpreţii cu un stil mai tradițional. Acest tip de interpretare poate fi eficient pe scenă, deoarece spectatorii sunt departe, dar devine absurd în filme, în care publicul poate vedea expresiile actorilor mărite de sute de ori în prim-planuri.

Larry împărțea cu alți actori britanici, pe care i-am cunoscut, o trăsătură  caracteristică: nu voiau să «se coboare». În Cabotinul, de exemplu, juca rolul unui actor decrepit de vodevil din mahalalele Londrei, Archie Rice, dar a refuzat să folosească accentul cockney, deși rolul o cerea. N-ar fi făcut niciodată uz de un accent socialmente inferior; vorbea pur și simplu într-o engleză perfectă.”

*

 

Și o demitizare: „Ca și Tallulah Bankhead, Greta Garbo n-a fost o actriță prea grozavă, dar avea o prezenţă remarcabilă. Probabil că a jucat același personaj în toate filmele pe care le-a făcut vreodată, dar era frumoasă și avea o personalitate neobișnuită.”

*

 

Apoi, succinte caracterizări ale altor staruri internaționale: „Mickey Rooney, pe de altă parte, este un erou subapreciat printre actori. N-a devenit niciodată june prim – era prea scund, dinţii nu-i erau drepţi şi nu avea sex appeal -, dar, la fel ca Jimmy Cagney, putea face aproape orice. Charlie Chaplin a fost, de asemenea, unul dintre cei mai buni. Dar o mulțime de oameni au devenit staruri de cinema pur și simplu interpretându-se pe ei înșiși. Felul cum arătau sau personalitățile lor erau atât de interesante, atrăgătoare sau ciudate, încât publicul a fost satisfăcut doar de aceste calități.

Jimmy Dean, care a făcut doar trei filme, La est de Eden, Rebel fără cauză și Uriașul, avea toate atuurile necesare. Nu era doar pe cale să devină un bun actor, dar avea o personalitate și o prezenţă care intrigau publicul și o frumusețe și o vulnerabilitate pe care femeile, îndeosebi, le găseau foarte atrăgătoare. Simțeau nevoia să aibă grijă de el. Era sensibil și avea în personalitatea sa un element-surpriză. Nu era vulcanic sau dinamic, dar emana o energie subtilă și o vulnerabilitate inefabilă care avea un impact extraordinar asupra publicului.” La un moment dat, „după ce ne-am întâlnit pe platoul din La est de Eden, Jimmy a  început să mă sune pentru a-mi cere sfatul sau a mă invita în oraș. Vorbeam la telefon și ne întâlneam la petreceri, dar n-am devenit niciodată apropiați. Cred că mă privea ca pe un fel de frate mai mare sau mentor, și presupun că mă purtam cu el ca şi cum asta aș fi şi fost. Simţeam că suntem într-un fel asemănători şi-mi părea rău de el. Era hipersensibil și puteam să văd în ochii lui și din felul în care se mișca și vorbea că suferise foarte mult. Era torturat de o nesiguranţă ale cărei origini n-am putut niciodată să le determin, deşi mi-a spus că avusese o copilărie dificilă și o mulțime de probleme cu tatăl lui. L-am îndemnat să caute ajutor, poate să facă psihoterapie. N-am idee dacă a făcut-o vreodată, dar știam că poate fi greu pentru un băiat cu probleme ca el să reziste faimei și reclamei deșănțate pe care Hollywoodul le concentra în jurul lui. Văzusem ce se întâmplase cu Marilyn şi o știam și din proprie experiență. Încercarea de a mă copia cred că era numai un mod de a lupta cu această nesiguranţă, dar i-am spus că era o greșeală. Odată, a apărut la o petrecere, și l-am văzut scoţându-și jacheta, făcând-o ghem și aruncând-o pe podea. M-a izbit faptul că imita ceva ce făcusem cândva și eu, aşa că l-am luat deoparte și i-am spus:

– Nu face asta, Jimmy! Agaţă-ţi haina ca toți ceilalți! Nu-i nevoie s-o arunci într-un colț! E mai uşor s-o atârni decât s-o ridici de pe podea.

Altă dată, i-am spus că era o prostie să mă copieze ca actor.

– Jimmy, trebuie să fii cine ești tu, nu eu! Nu trebuie să încerci să mă copiezi! Încearcă să dezvolți cele mai bune lucruri din tine!

I-am spus că a încerca să fii altcineva era o fundătură. Privind retrospectiv, îmi dau seama că e o situaţie obișnuită ca oamenii să împrumute personalitatea altcuiva până și-o descoperă pe-a lor, iar, în timp, Jimmy a ieşit la liman. Era încă în formare când l-am întâlnit prima oară, dar în perioada filmărilor la Uriașul deja nu mai încerca să mă imite. Își avea încă nesiguranța lui, dar devenise o personalitate distinctă. A fost extrem de bun în acest ultim film, iar oamenii s-au identificat cu durerea lui și l-au transformat într-un erou. Putem doar să speculăm ce fel de actor ar fi devenit în douăzeci de ani. Cred că ar fi fost unul mare. Jimmy însă a murit și a fost pentru vecie înmormântat în mit.”

De aceea, „ca și mine, Jimmy a devenit un simbol al schimbărilor sociale din anii 1950 din pură întâmplare. Rebel fără cauză era o poveste despre o nouă generaţie pierdută a societății, și reacția la el, ca și cea la Sălbaticul, a fost un semn al zguduiturilor care începuseră să se simtă aproape de suprafaţa culturii noastre. Întotdeauna, numesc anii care au precedat acea perioadă «epoca Brylcreem», în care oamenii își purtau părul ridicat în sus și atitudinile și valorile sociale înțepenite erau la fel de rigide ca și coafura playboy-ilor. Rock’n’rollul, Beatles-ii, Woodstockul, mișcarea pentru drepturi civile, tulburările de stradă provocate de injustiția rasială și Războiul din Vietnam erau la doi pași. Un sentiment de alienare căpăta consistenţă în sânul diferitelor generații și straturi ale societății, fără să se manifeste încă. Vechile tradiţii și instituțiile venerate până atunci se discreditau, iar structura socială era înlocuită cu una nouă, indiferent de consecințe.

Deoarece eram acolo când se întâmplau toate astea, eu și Jimmy Dean am fost uneori distribuiţi ca simboluri ale acestei transformări – şi uneori ca instigatori ai alienării. Dar marile schimbări din societatea vremii nu au avut nimic de a face cu noi; s-ar fi produs oricum. Filmele noastre nu au coagulat noile atitudini, dar reacţia la ele a oglindit schimbările care se pregăteau în subteran. Unii oameni au privit în această oglindă și au văzut în ea lucruri care nu erau acolo. Așa apar miturile. Ele cresc în jurul celebrităților aproape prin generaţie spontanee, un proces pe care acestea nu-l pot controla și de care  nu sunt de obicei conștiente decât când sunt deja prinse în capcană.”

Astfel, nu întâmplător, „câţiva nebuni au pretins chiar că Sălbaticul făcea parte dintr-o campanie a Hollywoodului de depravare a moravurilor și de incitare a tinerilor să se răzvrătească împotriva bătrânilor. Vânzătorii de jachete de piele  au prosperat, amintindu-mi de S-a întâmplat într-o noapte, în care Clark Gable şi-a scos cămașa, dezvăluind că nu avea maiou, gest care a însemnat un dezastru pentru industria lenjeriei.”

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *