Spania a câștigat Campionatul European de Fotbal, după ce a învins Anglia în Finală cu scorul de 2-1

Marlon Brando despre culisele Holywoodului (V)

Marlon Brando mărturisește și  că „banii pe care îi primeam erau totuși mai puțin importanți pentru mine decât faptul că în fiecare noapte, după spectacol, șapte sau opt fete mă așteptau în cabină. Mă uitam la ele și-mi alegeam una pentru noapte. Pentru un bărbat de douăzeci și patru de ani, care era doritor să-și urmeze «instrumentul» oriunde, era minunat. Era mai mult decât atât; să fii în stare să ai în pat aproape orice femeie era ameţitor. Îmi plăceau la nebunie petrecerile, dansul, tobele conga și sexul. Cu orice femeie, cu soţia oricui. Uneori, făceam lucruri nebunești. Când locuiam la etajul al unsprezecelea al unui bloc de pe Strada 72, am dat într-o noapte o petrecere la care mai toată lumea, inclusiv eu, ne-am făcut praștie sau aproape.”

Și încă ceva foarte important: „Am învăţat că faima are două tăișuri: oferă cel puţin la fel de multe  dezavantaje cât și avantaje.  Îţi dă un anumit confort și putere, iar dacă vrei să-i faci o favoare unui prieten, cererile tale sunt ascultate. Dacă vrei să atragi atenţia asupra unei probleme care te preocupă, e posibil, de asemenea, să fii ascultat – lucru pe care, întâmplător, îl găsesc ridicol, deoarece nu înţeleg de ce-ar avea mai multă valoare opinia unui star de cinema decât a oricărui alt cetățean. Au existat ziariști care mi-au pus întrebări despre fizica cuantică și despre viaţa sexuală a musculiţelor de oţet, de parcă ar fi trebuit să știu ceva despre asta – și le-am răspuns! N-are importanţă care e întrebarea; oamenii te ascultă. Mulţi reporteri vin să mă vadă după ce și-au scris deja articolele în minte; se așteaptă ca Marlon Brando să fie un tip excentric și-și spun: «O să-i pun o întrebare prostească, iar el o să  răspundă».

Puterea și influența unui star de cinema sunt ciudate: nu eu le-am cerut și nici nu le-am luat, oamenii mi le-au oferit pur și simplu! Doar pentru că ești star de film, oamenii te împuternicesc cu drepturi și privilegii speciale. Celebritatea și efectele ei asupra oamenilor sunt un fenomen destul de nou; până acum câteva sute de ani, o persoană devenea foarte rar faimoasă dincolo de granițele satului său dacă nu era vreun nobil sau profet religios, a cărui imagine fusese șlefuită la curte sau de către discipoli care produceau Scriptura şi Sfânta Carte. Majoritatea oamenilor nu ştiau să citească și cunoștinţele pe care le aveau erau transmise din gură în gură. Apoi, au apărut şcoli mai bune, ziare, reviste, romanele populare, radioul, filmele şi televiziunea, și celebritatea a devenit brusc o marfă internațională.  Budismului i-au trebuit o mie cinci sute de ani ca să călătorească pe Drumul Mătăsii și să prindă rădăcini în China. A fost nevoie însă de numai două săptămâni pentru ca twistul să ajungă din clubul Peppermint Lounge în Tahiti. Acum o sută cinzeci de ani, mulți americani nu ştiau cine fusese ales președinte câteva săptămâni după alegeri, pentru că atât dura până când veștile ajungeau în zonele îndepărtate. În zilele noastre, când se întâmplă ceva în Bombay, oamenii din Green Bay până în Groenlanda află instantaneu.  Un chip ajunge să fie recunoscut peste tot în lume și indivizi care  n-au realizat niciodată nimic devin celebrități de profesie. (…)

Dar celebritatea a fost blestemul vieții mele și aș fi renunţat bucuros la ea. De îndată ce am devenit faimos, n-am mai putut să fiu din nou Bud Brando din Libertyville, Illinois. Una dintre cele mai constante obiecții pe care le-am adus modului în care îmi câștigam existenţa, a fost faptul că m-am trezit forțat să duc o viață falsă și că toți oamenii pe care i-am cunoscut, cu foarte puține excepții, au fost afectați de celebritatea mea. Până la un anumit punct, toată lumea este afectată de asta, conștient sau inconştient. Oamenii nu relaționează cu persoana care ești, ci cu mitul pe care îI văd în tine, iar acesta este întotdeauna fals. Eşti disprețuit sau iubit din motive imaginare, care trăiesc pentru totdeauna odată ce li s-a dat viață, ca morții vii ce ies din mormânt sau ca vechile articole de ziar. Chiar și astăzi întâlnesc oameni care se gândesc automat la mine ca la un tip dur, insensibil, vulgar, numit Stanley Kowalski. Nu pot face altfel, dar faptul este neliniștitor. Suntem toţi voyeuri într-o măsură mai mică sau mai mare, inclusiv eu, dar, odată cu faima, vine și vânătoarea sălbatică a presei de scandal, care are un apetit nesățios pentru murdării și orori, căreia i se interzice accesul la oricine, de la pește la președinte (distanță care devine din ce în ce mai mică pe an ce trece), și care, confuză și plină de resentimente, nereușind să obţină ceea ce vrea, recurge la poveşti inventate despre tine, deoarece aparţine unei culturi al cărei principiu moral fundamental este că orice e acceptat atâta timp cât produce bani.”

O confesiune mă convinge definitiv despre etica brandoistă: „Participarea la acest film mi-a întărit decizia de a nu mai accepta să joc în vreo piesă pe Broadway. Știu că s-a spus că m-am vândut Hollywoodului. Într-un fel, este adevărat, dar am știut exact ce fac. N-am avut niciodată niciun fel de respect pentru Hollywood. Este o întruchipare a avariţiei, falsităţii, lăcomiei, vulgarității și prostului gust, dar, când joci într-un film, muncești doar trei luni pe an; apoi, poți să faci tot ce dorești în restul timpului.”

Vasăzică, un statut aparte, fiindcă, „în timp ce alții sufereau şi mureau, pentru mine războiul a însemnat numai că nu găseam întotdeauna țigările sau dulciurile care-mi plăceau, trenuri aglomerate, o mulțime de oameni în uniformă prin New York şi spectacolele pentru armată în care jucam. Aveam sentimentul că, deşi lumea trecuse printr-un cataclism, puține  lucruri se  schimbaseră: în Harlem, oamenii de culoare erau încă trataţi ca niște ființe subumane, continuau să existe  sărăcia lucie şi antisemitismul înverşunat și tot atât de multă nedreptate ca și înainte.”

Concluzia nu lasă  loc vreunui dubiu: „Societatea nu te lasă să fii decent, deoarece toți se tem ca dracu’  tot timpul.”

 

P.S.: Ca să înțelegem cu adevărat lumea cinematografiei americane, e musai  să facem apel  la Paul Johnson, care, în cartea O istorie a evreilor, scrie că, „în 1912, existau mai mult de o sută de mici firme producătoare. Nu a trecut mult până s-au amalgamat în opt firme mari. Dintre acestea, Universal, Twentieth Century Fox, Paramount, Warner Brothers, Metro-Goldwyn-Mayer și Columbia erau în esenţă creații evreiești, în alte două – United Artists şi RKO Radio Pictures – evreii jucând un rol major.

Aproape toţi acești oameni de film evrei se conformau unui tip uman: erau imigranţi ori proveneau din familii de imigranţi. Mulți veneau din familii cu doisprezece sau mai mulţi copii. Carl  Laemmle (1867-1939), primul dintre aceşti cineaști, era imigrant din Laupheim, al zecelea din treisprezece copii. A fost funcționar, librar, director al unui magazin de haine, înainte să deschidă o firmă de distribuire a filmelor, pe care, curând, a extins-o la un lanţ întreg, creând o adevărată companie, după care, în 1912, a pus bazele primului mare studio de film, Universal. Marcus Loew (1872-1927) s-a născut în Lower East Side, ca fiu al unui chelner imigrant. La  șase ani vindea ziare, la doisprezece a părăsit școala pentru a se angaja la o întreprindere tipografică, apoi în industria blănurilor, devenind misit la optsprezece ani; până să împlinească treizeci, a dat faliment de două ori, după care a deschis un lanţ de cinematografe și înfiinţat Metro-Goldwyn-Mayer. William Fox (1879-1952) s-a născut în Ungaria, având unsprezece fraţi; era încă un copil atunci când a trecut prin Oficiul de imigrări din Castel Garden, pentru a ajunge la New York. La unsprezece ani, a părăsit școala și a intrat în industria de textile, după care și-a deschis propria sa firmă modestă, paşii următori i-a făcut în galerii de distracții ieftine din Brooklyn, unde a deschis un întreg lanţ de cinematografe de cinci cenți intrarea. Louis B. Mayer (1885-1957) s-a născut în Rusia, ca fiu al unui erudit în studii ebraice. Tot la vârsta copilăriei a trecut și el prin Oficiul de imigrări Castle Garden. La vârsta de opt ani, a intrat în   comerţul cu vechituri, la nouăsprezece își deschidea propria firmă de comerţ, la douăzeci și doi era proprietarul unui lanț de cinematografe, iar în 1915 a realizat primul său film mare, Birth of Nation. Fraţii Warner proveneau dintr-o familie de imigranţi cu nouă copii, tatăl fiind un vânzător ambulant sărac, din Polonia. Își câștigau banii vânzând carne și înghețată, reparând biciclete, strigând reclame la bâlciuri sau ca saltimbanci ambulanți. În 1904, au cumpărat un aparat de proiecție, organizând propriul lor spectacol – sora Rose cânta la pian, iar Jack, în vârstă de doisprezece ani, cânta în falset. Ajunși la Hollywood, au deschis calea pentru filmul sonor. Joseph Schenck, cofondator al companiei United Artists, administra un parc de distracţii, Sam Goldwyn lucra ca ajutor de fierar și ca vânzător de mănuși. Harry Cohn, care provenea și el din Lower East Side, a fost vatman, apoi artist de vodevil. Jesse Lasky era cornetist. Sam Katz era curier, dar până să împlinească douăzeci de ani devenise proprietarul a trei cinematografe ieftine. Dore Schary era chelner la o tabără evreiască de vacanţă. Adolph Zukor, care provenea dintr-o familie de rabini, lucra ca vânzător de blănuri. La fel și Darryl Zanuck, care a început să facă avere cu un nou tip de agrafe de prins blănurile. Nu toţi dintre ei au reușit să-și păstreze averile sau studiourile pe care le-au creat. Unii au dat faliment, Fox și Schenck au ajuns chiar la închisoare. Însă Zukor a rezumat totul în câteva cuvinte în numele tuturor: «Am sosit din Ungaria, orfan, aveam doar șaisprezece ani şi câţiva dolari cusuţi în căptușeala vestei. Eram atât de emoţionat că puteam să respir aerul proaspăt al libertăţii, iar America a fost atât de bună cu mine!»

Acești oameni erau năpăstuiţi ai sorții, creând pentru năpăstuiți ai sorții. A trebuit să treacă mult timp înainte ca băncile din New York să-i ia în seamă. Primul lor mare susținător a fost un californian, A.P. Giannini, imigrant și el, a cărui Bank of Italy avea să devină Bank of America, cea mai mare din lume. Destinul acestor oameni era marcat de secole întregi de privaţiuni, ceea ce se vădea în chiar înfățișarea lor. Erau mici de statură. După cum avea să spună Philip French, istoric de film: «Puteai să dai cu coasa la cinci picioare și jumătate deasupra pământului, la o întrunire a mogulilor din lumea filmului, fără să te temi că ai să pui în pericol prea multe vieţi: câţiva abia dacă ar fi auzit șuieratul tăişului». Erau mânaţi de o dorinţă puternică de a-i atrage pe cei săraci după ei, în drumul lor ascendent atât din punct de vedere material, cât și cultural. Zukor se lăuda cu faptul că a transformat galeriile proletare în palate pentru clasa de mijloc: «Cine v-a scăpat de cinematografele voastre mizerabile? Cine v-a instalat fotolii plușate?», întreba el. Goldwyn își definea scopul cultural astfel: a produce «filme construite pe fundamentul trainic al artei și rafinamentului». Noua lor cultură cinematografică nu era lipsită de caracteristicile evreiești tradiţionale, în special aceea a umorului ironic. Fraţii Marx ofereau o concepție despre lumea convenţională specifică celor din rândul năpăstuiților sorții, semănând cu viziunea evreilor asupra societăţii majoritare. Indiferent că prezentau societatea albă protestantă în Animal Crackers, cultura în A Night at the Opera, campusul universitar în Horse Feathers, comerţul în The Big Store sau politica în Duck Soup, ei constituiau un amestec nedorit în treburile unor instituţii bine stabilite. Tulburau pacea şi îi aruncau pe oamenii «normali» într-o confuzie totală.

Totuși, în general, mai-marii Hollywoodului nu doreau să tulbure pe nimeni. Când în anii ’30 au acordat azil diasporei evreiești din industria filmului german, au încercat să impună un spirit de conformism. Așa se manifesta forma lor de asimilare. Asemenea  evreilor care raționalizaseră comerțul cu amănuntul în secolul al XVIII-lea şi creaseră primele magazine universale din secolul al XIX-lea, ei deserveau clientul. «Dacă publicului nu-i place un film», spunea Goldwyn, «înseamnă că are un motiv întemeiat. Publicul nu greșește niciodată». Prin urmare, au maximizat piaţa. Ironia face că filmul era atunci prima formă culturală de după epoca Greciei clasice care să fie oferită unei întregi populaţii. Așa cum stadionul, teatrul, lyceum sau odeonul îi puteau cuprinde pe toţi cei care locuiau în polis, toţi americanii aveau acum posibilitatea de a viziona filme mai mult sau mai puţin simultan. Un studiu întocmit în Muncie, Indiana, în 1929, a stabilit că numărul spectatorilor care veneau săptămânal la cele nouă săli de cinema din oraș depășea de trei ori numărul total al populaţiei. Filmul, care avea să devină mai târziu modelul pentru televiziune, a reprezentat un uriaș pas înainte spre societatea de consum a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Mai pregnant decât orice altă instituţie, filmul le-a oferit muncitorilor imaginea unei existenţe mai bune. Prin urmare, contrar celor susţinute de Palmer, ministrul justiţiei, şi de Madison Grant, tocmai evreii de la Hollywood  au fost cei care au format, rafinat și popularizat conceptul de stil de viață american.”

 

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Marlon Brando despre culisele Holywoodului (V)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *