Martha Bibescu – Prinţesa sălciilor

„În ce vreme trăim noi oare?…” nota, oprindu-se din observaţiile etnografice, Principesa Martha Bibescu în Izvor. Ţara sălciilor: „[..] de când am început să-mi cunosc ţara, mi se pare că mă rostogolesc neîncetat în timp…” Vizionară, cu gândul la acţiuni măreţe sau proiecte urbanistice de ansamblu, Martha Bibescu (1886-1973) remarcă anacronismul dintre prezenţa tramvaiului la oraş şi izolarea satelor româneşti, într-o lume paralelă, pe alocuri inaccesibilă. „În alte părţi, drumurile te duc acolo unde vrei să mergi: aici, ele te împiedică să ajungi la destinaţie. Din pricina drumurilor nu poţi să călătoreşti.” Intuind parcă o remarcă răutăcioasă despre propria-i viaţă, mereu pe drumuri dintre cele mai alese, se îndoieşte privind statornicia ei în aceste locuri, administrând moşii împrăştiate, ca într-o misiune salvatoare, garanta dezvoltării. „Poate… peste o sută cincizeci de ani de şedere noroiul s-ar întări şi praful s-ar împrăştia… Dar noi nu putem aştepta! Nici alţii, înaintea noastră, n-au putut s-o facă. Au preferat să trăiască în alte părţi, ca paraziţi ai civilizaţiilor desăvârşite.” În treacăt, amintesc soluţia ei – un sistem de cale ferată – „Ce noroc că sunt drumuri de fier!”, recunoscându-şi apoi limitele ca administratoare de moşii, în sensul unui calcul cu profit, din pricina complexităţii naturii umane şi a firii ei sensibile. Planurilor Marthei Bibescu „cu plinire târzie” cum le numeşte, cuprinzând propuneri de schimbări şi o gândire orientată spre viitor, i se opun oamenii de aici, care „trăiesc de azi pe mâine şi din tot felul de învârteli. Vor să nu se schimbe nimic. Se folosesc de puţinul ce există şi schimbă totul, căci prin folosinţa lucrurilor le nimicesc definitiv, fără să le înlocuiască vreodată. […] le facem drumuri pe cari le strică foarte repede, pe cari nu vor să le dreagă şi pe cari, după o bucată de vreme, nu mai vor să treacă, fiindcă sunt desfundate şi mai ales, fiindcă sunt prea lungi. Le convin numai distanţele mici… Iată de ce îi stingherim şi de ce prezenţa noastră pe lume îi nemulţumeşte. Pe când ei strică, noi îmbunătăţim; căci, ca să împiedicăm lunecarea munţilor la vale, trebuie să-i întărim, împădurindu-i”. În ciuda eforturilor, ţaranii îşi fac repede la loc drumul lor, pe scurtătură, tăind codrul prin mijloc. Reacţia lor, surprinşi pe teren de Martha Bibescu, e notată cu umor. „Când ne întâlnim, nu le spun nimic, în afară de „bună ziua” căci doar nu sunt eu paznic pe moşia mea. Spaima lor de o clipă, când mă văd, îmi înveseleşte singurătatea.”

Martha Bibescu preferă „drumul ei mare” eforturilor zadarnice de schimbare, început într-o primăvară, pornit într-un pustiu şi necunoscut, în care „piciorul se înfundă până ce găseşte sub el pământul cald de anul trecut”, neştiind încotro va merge până când nu-i va „ieşi cineva în cale”. E doar un pretext pentru o incursiune de tip antropolog cultural, drumul ei mare plecând de la o idee, pornită probabil de la primele sejururi în zona Comarnic, pe domeniul de la Posada, încă din 1902, după căsătoria oficiată fără fast, doar în biserică, cu Prinţul George Valentin Bibescu. E scrisă cu obiectivitate, nicidecum nu e o critică a neamului din care provine pe linie paternă, Martha Bibescu adunându-şi observaţiile timp de aproape douăzeci de ani, din dorinţa de „a cunoaşte oamenii aceştia care îmi scapă fără încetare”: „ca geologul […], ca botanistul […], aşa şi eu, începeam să colecţionez oameni, să le recunosc însuşirile şi, în beţia descoperirii care preţuieşte cât beţia pasiunii, să mi le denumesc şi să mi le descriu. Am scris istoria descoperirii mele! Este un memoriu, un calendar, o călăuză, un catalog dar este şi o poveste de dragoste.”

Construcţia acestei cărţi poate duce la două tipuri de lectură, complementare. Prima, citită pur şi simplu din dorinţa de a găsi explicaţii unor gesturi sau ritualuri respectate în familie, dar de multe ori neexplicate suficient, repetate mecanic, în chip de obicei, de văzul lumii, care s-ar putea pierde dacă nu le-am înţelege semnificaţia populară intrisecă. De exemplu ritualul morţilor şi rânduielile care li se cuvin pentru sufletul lor; obiceiurile de Paşti, cu ouăle încondeiate după simbolul vieţii fiecăruia, dar şi mesele îmbelşugate după postul îndelungat. „Omul este singurul animal care poate să mănânce şi când este sătul, spune Doctorul. El nu găseşte plăcere decât trecând măsura în toate.” Ca într-o poveste descoperi descântecele, farmecele şi semnele după care se ghidau bunicii şi străbunicii. Toate aceste elemente surprinse atent în plimbările ei prin satele din jur o bulversează şi inspiră deopotrivă. „Gândul meu, neştiind de ce să se lege, revine la el însuşi.” A doua  lectură e dată de lărgirea studiului, prin includerea unor observaţii, inclusiv de ordin biografic. Pentru mine, Martha Bibescu e o personalitate fascinantă prin întreaga ei activitate – literară, artistică şi diplomatică – pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc, într-un scenariu ideal. Încerc să aduc câteva elemente în urma unei cercetări pasionante. Mergând pe urma paşilor ei, după experienţa spitalului 118 de la Bucureşti din timpul războiului, în primăvara anului 1917, Principesa Martha Bibescu pleacă la Geneva, unde închiriează trei camere la etajul 4 al Hotelului Beau Rivage, şi astăzi o afacere de familie, cu vedere spre lacul Léman, un hotel istoric, „une Société des Nations avant la lettre”, dar şi plin de spioni. După biograful Ghieslain de Diesbach, ea lucra la această carte, în plan familial având o relaţie complicată atât cu mama şi sora ei, care o însoţesc, dar şi cu soţul, rămas la Bucureşti. În luna august va avea primul şoc, anunţul sinuciderii Prinţului Emanuel Bibescu la Londra, care era pentru ea mai mult decât un văr, un confident, descris ca o fire misterioasă şi melancolică, extrem de sensibil. El este cel care o încuraja să-şi scrie cartea dar şi cel care îi dăruise Buchetul de violete în 1913 – un tablou de Edouard Vuillard – de care Martha Bibescu va trebui să se despartă, cu tristeţe, din raţiuni financiare, în 1948. La fel şi de faimoasele smaralde Cartier, ultima oară văzute în public la Geneva, în cadrul unei licitaţii Christie’s, în anii ’70. Acelaşi pictor, emblematic pentru curentul Nabis, i-a dedicat un portret, după mine mai interesant decât cele ale lui Boldini, pentru că o surprinde în interiorul său, unde toate elementele cadrului, cu valoare egală, formează un întreg. „I don’t paint portraits. I paint people in their homes”, spunea Vuillard. Tabloul Prinţesa Bibescu (1920), deşi făcea parte din colecţia ei, a călătorit, şi astăzi se află în Brazilia, la Muzeul de Artă din São Paulo.

Izvor, ţara sălciilor începe şi se încheie sub forma unei scrisori de dragoste şi răspunsul la aceasta între doi îndrăgostiţi, Emilian şi Maria. E avertismentismentul lui Emilian despre o posibilă dezamăgire, venită şi din distanţarea timp de un an în care Maria (autoarea însăşi) se va fi dedicat studiului său cultural, şi răspunsul – o determinare a acesteia pentru proiectul ei în defavoarea relaţiei amoroase. M-am gândit că Emilian ar putea fi o formă derivată din Emanuel, acel confident discret, pentru care avea o afecţiune aparte, mai mare decât ea cu zece ani, care a protejat-o, ştiind s-o asculte. Singura certitudine e dedicaţia cărţii, către Eliza Brătianu, născută Ştirbei, recăsătorită după Alexandru Marghiloman cu Ion I.C. Brătianu, care o adoptase ca pe o fiică şi care o descria astfel pe Martha Bibescu: „Un vrai talent d’observation, surtout lorsqu’il s’agit des êtres humains. C’est là sa vérité voie. Je la crois capable de toutes les fortes intuitions d’une George Eliot”; „un être bien organisé pour la vie et très intelligent”; „j’admire surtout une faculté de concentration que je juge des plus rares”. În plan biografic, urmează alte două dispariţii, la fel de brutale ca prima, a surorei sale, Marguerite, la Montreux Palace (1918) şi a mamei sale, în gara din Lausanne (1920). După terminarea Primului Război Mondial, remarc atacurile rivalelor sale de o viaţă, verişoara Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, geloase pe succesul Marthei Bibescu în Franţa, în ciuda pseudonimului său literar discret, de început. Întoarsă în România, se bucură de vizitele dese ale Regelui Ferdinand la Mogoşoaia, care căuta să uite de problemele publice şi private, interesat în primul rând de conversaţiile inteligente cu aceasta.

Isvor, le pays des saules – e scrisă în limba franceză şi apare pentru prima oară la Paris în 1923, în două volume, editate de Plon. Martha Bibescu va primi Premiul Academiei Franceze pentru această carte, deşi în România, la data apariţiei ei, a fost întâmpinată cu multe critici. Iată una dintre ele, amintită de Ghislain de Diesbach, aparţinând Generalului Averescu: „Je m’étonne qu’en racontant des choses connues par tout le monde, et qui me semblent à moi tellement ordinaires, vous ayez réussi à intéresser le public et les critiques français.” I se reproşa că scria în limba franceză. Cartea vine după o consacrare literară, ea având deja cărţi scrise în franceză şi engleză, printre altele, Les Huits Paradis (1908), care a primit aceeaşi mare distincţie în Franţa, sau Alexandre asiatique (1912). Cu inteligenţa sa remarcabilă, Martha Bibescu se imunizase deja de aceste răutăţi. În scrisoarea de început din volumul Izvor, Emilian o îndemna să-şi ia rămas bun „dela poporul în tovărăşia căruia ţi-ai plămădit sufletul”. Mai mult, o avertizează de „amărăciunea sălciilor” lui Virgiliu. Voi reveni asupra acestui aspect. Spre deosebire de conotaţia pozitivă a salciei din cuprinsul cărţii, ca ocrotitoare a gospodăriei, „sălciile înseamnă locul porţii, umbresc puţul, păzesc curtea, mărginesc locul”, ea capătă o dimensiune duală, precum oamenii, capabili să dezamăgească, în ciuda ajutoarelor care li se dau. Însă Martha Bibescu, deşi implicată în acest proiect, se detaşează de orice fel de aşteptări, rămânând fidelă ei însăşi. Se va sprijini pe Baba Uţa ca o „punte între cei din sat şi mine” pentru a se face acceptată de comunitate şi pentru a înregistra elementele esenţiale care ţin de patrimoniul spiritual al ţăranului român. Principesa Martha Bibescu nu s-a deghizat în costum popular ca să-şi favorizeze imersiunea, păstrându-şi pălăria statutului ei: „Ar fi fost oare mai bine să port costumul naţional, adică acel al ţărancelor? Nu cred. Poporul nu s-ar fi înşelat. Eşti lipsit de milă, tu bogat, când te îmbraci în sărac. Aşa-zisele ţărance, cari se arată la serbările prefecturilor noastre, mi-au părut totdeauna strâmbături ale celor adevărate. Felul oamenilor de pe aici e prea subţire ca să-i poţi face să creadă în lupi îmbrăcaţi în oi, în ciobani, chiar, păzitori ai acestor turme. Trebuie să ştii să porţi răspunderile clasei căreia îi aparţii şi să-ţi păstrezi portul”. Nu voi înşira aici nenumăratele exemple de oralitate a culturii noastre, ele fiind un adevărat izvor în sens originar, „cu şoapte de o delicateţă infinită inimii noastre”, în care autoarea „pune nuanţe perspectivelor şi atâtea variaţii subtile sentimentului”, după cum scria Mihail Sadoveanu, semnând prefaţa la prima ediţie tradusă în limba română, apărută în 1938. Notez şi ediţia din 2013 în limba franceză cu o prefaţă de Mircea Eliade, care se referise la această carte şi în discursul său de la Academia Regală din Belgia, din perspectiva „ciclului ritual al satului românesc, cutumele, legendele şi muncile fiecărui anotimp”. În 2000 apare la Bucureşti o reeditare la Editura Compania.

Am încercat să aflu misterul motto-ului din început, ales de Martha Bibescu, pomenit deja sub forma amărăciunii sălciilor, simţind că nimic nu e pus la întâmplare, ci poartă un mesaj. De data aceasta am să descopăr că e chiar premonitoriu, Martha Bibescu oferind un exemplu de analiză a realităţii vremurilor, intuind cel de-al doilea război mondial şi schimbările majore care îi vor afecta existenţa după venirea comuniştilor. Ea alege drept motto pentru Izvor, ţara sălciilor două versuri din Prima Eglogă a volumului de poezii Bucolice, de Virgiliu. Redau aici exact cum sunt reproduse după prima ediţie în limba română, apărută la editura Adevărul în 1938; în carte, motto-ul este imediat după pagina cu dedicaţie către Eliza Brătianu:

Carmina nulla canam; non, ma pacente, capellae

Firentem cytisum et salices carpetis amaras.

Virgiliu, I-a Eglogă

Deja o primă remarcă, ediţia din limba română conţine o greşeală: am consultat textul în limba latină; corect nu e Firentem, ci Florentem. Eram curioasă să înţeleg poezia pentru a-mi da seama de ce Martha Bibescu a ales aceste două versuri, dinspre finalul poemului, ca motto al cărţii sale. Am devenit apoi atrasă de poezia lui Virgiliu pentru că e o poezie pastorală dată doar de cadru, ea nu cântă viaţa păstorească, ci e aluzivă pentru actualitatea politică e vremurilor lui Virgiliu. Poetul vorbeşte despre moşia părintească şi pierderea ei prin personajul Meliboeus, într-un dialog cu Tityrus, care s-a adaptat vremurilor; spre deosebire de acesta, Meliboeus va lua drumul pribegiei, în contextul exproprierilor de către marii latifundiari. Traducerea lui Lascăr Sebastian (1964), superioară celei lui Teodor Naum (1922), surprinde nuanţele textului original. „…Iar pe voi, căpriţe dragi,

N-o să vă mai mîi să paşteţi, mulcomite şi blajine,

Frunze amărui de sălcii, flori gălbui de drob-de-munte.”

Citez din amplul cuvântul introductiv al volumului Bucolice, tradus şi îngrijit de Lascăr Sebastian, edificator pentru alegerea Marthei Bibescu, care căuta să exprime atfel, pe lângă cunoaşterea elementelor de cultură şi folclor, o viziune umanistă, o solidaritate cu durerile oamenilor si chiar simţ patriotic: „Nu e producţia unui citadin obosit de civilizaţie [Virgiliu], care îşi caută refugiul în senina pace a traiului simplu, câmpenesc. Pentru el, ţăran la obârşie, viaţa rurală era o necesitate imperioasă. […] Ceea ce este mai important – îi descoperim poetului o neogoită sete de pace, o puternică ură împotriva războielor civile.”

Martha Bibescu va fi nevoită să plece definitiv din ţară în septembrie 1945, privată de veniturile şi proprietăţile familiei, cu amintirile grădinilor de flori de la Posada şi Mogoşoaia, înlocuite mai târziu, cum numai ea ştia, de o măsuţă joasă, de salon, plină cu sticluţe de parfum Guerlain, în mijlocul cărora se afla mereu o floare, în semn de vindecare din amărăciunea sălciilor.

130 P

Montricher, 15 decembrie 2024