Mărul căruia i-a fost spulberat visul de marmeladă

Eu întotdeauna am crezut că o să mă aștepte o salcie la mal. Până la urmă s-a dovedit că era o salcie căprească, care, de bucurie, s-a dat pe mâna vecinilor și-a rămas tufă. La colțul grădinii, peste gard, pe domeniul Primăriei, aștepta însă un măr. Tânăr, necopt, sărit la drum din întâmplare. Primăria a plantat niște meliferi țepoși, gălăgioși, toți din aceeași gașcă. Nimeni nu știe dacă mărul a fost răpit sau infiltrat de serviciile secrete. Meliferii s-au înghesuit unii în alții, nu te poți apropia, țepii nu știu de glumă. Stau atât de îmbrățișați, că mă și feresc să-i privesc, să nu mă acuze de voyeurism. Primăvara dau în floare și te amețesc în cap de la miros. Acu’, mai pe toamnă, s-au umplut de bobițe roșii și portocalii. Multă vreme am crezut că erau otrăvitoare, până a dat păsăretul în ele: grauri, coțofene, vrăbii, mierle, guguștiuci. Își umplu burdihanele, după care începe scandalul! Nici nu știi dacă se ceartă între ele sau își bat joc de auditoriu. Acu’ o săptămână am crezut că a azvârlit Halloween-ul niște pitici de grădină peste gard. Umbla iarba de capul ei. Când colo, o pitulice ciufulea niște frunze moarte. Nici în lumea vegetală nu mai e respect pentru cadavre. Pitulicea, tupeistă, s-a zburătăcit pe gard, m-a privit în ochi, provocatoare, să vadă dacă aveam ceva de zis, după care s-a aruncat și ea între țepoși. Pune-i sare pe coadă, dacă poți!

În primul an când ne-am mutat aici, mărul a făcut doar un măr. Mic și verde. Nu știu dacă de invidie sau de vreo criză de bilă. A întins brațul lung în grădină și mi l-a oferit. Dar eu îs fată cu carte, și Biblia și pățania Albei ca Zăpada m-au învățat să nu iau. A stat mărul pe ram mult și bine. Nici gerul nu l-a pus la pământ, ci i-a pus câțiva dinți de gheață. Anul acesta pomul s-a umplut de mere. L-au durut ramurile de atâta bucurie. Doar că la rădăcina mărului și-a făcut loc nu șarpele, ci prostia omenească. Dereticând în jurul casei, am găsit seringi ale celor care și-au injectat droguri, pungi de plastic, sticle, doze metalice, mucuri de țigări, chiar și o pereche de chiloți. Numai mărul știe ce-a văzut! Becul de la drum e cam chior, pentru el nu-mi fac probleme.

De câte ori îi aud pe iubitorii de bani că strigă Green Deal, mă gândesc că înainte de a muri, mărul de la drum o să le bage niște mere din alea otrăvite pe gât, iar activiștii necititori de cărți vor scrie pe sub borurile lui Magritte: verde de Paris.

De supărare, mărul își aruncă merele pe trotuar, pe drum, în grădină, după câte o coțofană, făcând-o să urle de indignare. Într-o zi îi va arunca unui nemernic un măr în cap, iar acela se va duce la Primărie, ca să ceară despăgubiri. Eu cred că pomii, dacă ar putea, ar urina și ei pe noi, și pe câini.

Astă vară am văzut trei cireși bolnavi de stupoare. Trei cireși încă tineri, plini de cireșe, cireșe care se uscaseră pe ramuri. Regulile de protecție și siguranță personală au împiedicat copiii să-și mai pună cireșe la ureche, să se mai joace prin copaci.

Și nu mai e de vină șarpele. Șarpele l-a angajat pe om, să-i facă treaba murdară. Iar omul a otrăvit tot ce-a putut, negândindu-se că așa otrava va ajunge și la el. Căci natura e generoasă și împarte cu omul și bune, și rele.

Nu cred să existe durere de pomi roditori mai mare decât aceea de a le fi refuzate fructele oferite fără consecințe. Ateii, agnosticii și secretașii cred că mărul luat din Rai i-a făcut mai deștepți, copacii sunt de altă părere.