Mary Stuart, căreia i se taie gîtul

Fastul care mă surprinde

Afară, în stradă, bodyguardului de la firma de publicitate i-a venit schimbul.
În spiritul tradiţionalei mîrlănii româneşti, cel de la volan a dat radioul de bord la maximum.

Ochii tăi! Ochii tăi! / Seamănă văpăi! miorlăie o muieruşcă al cărei nume îl ştiam, dar acum nu mi-l aduc aminte. Altădată aş fi făcut un efort. Pe respectiva maimuţică o văzusem pe mai multe coperţi de magazine, qvasi deocheate, surprinsă în poziţii pe cît de diverse, pe atît de încăpăţînate să ne dezvăluie că şi-a pus silicoane.

Acum însă, întors în urmă cu două secole şi ceva, aflu că Franţa stîrnea uimiri şi invidii în toată lumea pentru fastul de la Curtea Regelui.

Trei secole mai tîrziu, într-un text nedus pînă la capăt, Roma, Gogol ne dezvăluie aceeaşi imagine a Franţei ca superioară în civilizaţie Italiei din perspectiva unui tînăr bogat din Roma.

Jos, în stradă, schimbul de gardă a luat sfîrşit. Se aude trîntitul portierei, sporul de motor al demarajului.
Pleacă nu numai maşina.
Pleacă şi răpăitul de tobe din radioul de la bord.
Acum, că s-a făcut linişte, găsesc răgazul să mă înteb:
De ce sînt, oare, surprins?

Pentru că – îmi zic, continuînd să citesc despre luxul de la Curtea lui Henry al II-lea – sînt obişnuit cu nivelarea occidentală de azi.
Am fost şi-n Franţa, şi-n Scoţia.
Am fost în Occident.

N-am desluşit nici o diferenţă în materie de civilizaţie. Dacă ar fi să-l cred pe Stefan Zweig, cînd Mary Stuart a debarcat în Scoţia, la Leith, pe 19 august 1561, a fost gata să plîngă descoperind o sălbăticie. Fac semn pe margine şi-mi lipesc un stick la pagina 41 ca să transcriu mai tîrziu citatul:
„De la primele ore, Mary Stuart descoperă cu durere înfricoşătoarea mizerie a patriei sale, îşi dă seama că în timpul celor cinci zile de navigaţie ea s-a întors cu cinci secole în urmă, că a trecut dintr-o civilizaţie bogată, prodigioasă, veselă, într-o lume strîmtă, sumbră şi tragică“.

Cîinii de afară, din stradă, s-au prăbuşit într-un lătrat isteric. Din cînd în cînd, se sufocă de furie. Dacă n-aş fi cucerit atît de tare istoria lui Mary Stuart, aş întinde mîna şi mi-aş nota pe una dintre bucăţile de hîrtie pusă pe noptieră pentru astfel de împrejurări, o imagine de proză:
Sînt gata să latre pînă la ultima picătură de viaţă!

Scandalul canin e provocat de apariţia gunoierilor. Aud huruitul maşinii de la Rebu, boncăluitul pubelelor rostogolite de gunoieri pe pavaj, strigătele tipice unor oameni care ştiu că nu le poate face nimeni nimic.

E cinci şi ceva.
Ar trebui să las cartea şi să mă culc.

Pînă la 9.30, cînd trebuie să mă scol pentru a mă duce la bibliotecă mai sînt patru ore. Pe vremuri, îmi puteam permite să fac nopţi albe. Acum însă ştiu că toată ziua voi fi beat de oboseală.

Nu mă pot opri din lectură.

Am trecut deja de asasinarea lui David Riccio şi, totuşi, am serioase îndoieli că între italian şi Regină a fost doar legătura Suverană-consilier personal, şi am ajuns la momentul cînd Mary îl naşte pe viitorul Iacob I, rege al Scoţiei, mai întîi, şi al Scoţiei şi Angliei mai apoi.

Pentru a-l naşte pe viitorul Rege, Mary Stuart se mută de la Palatul Holyrood la Castelul Edinburgh „mai inconfortabil, dar mai de necucerit“. Ştefan Zweig se desfată pe două pagini cu scena în care Mary, pentru a curma zvonurile că ar fi rămas însărcinată cu David Riccio, îl pune pe Darley să-şi recunoască public copilul.

Pagini: 1 2 3 4 5