Masele se lasă călăuzite de cei buni de gură

 Din ziare:

„Nici un spectator nu are voie să stea în picioare la cinematograf

Prefectura Poliției Capitalei ne transmite spre publicare următorul comunicat:
Prefectura Poliției Capitalei reamintește pe această cale tuturor proprietarilor și directorilor de săli de cinematografe din Capitală că potrivit dispozițiunilor ordonanței prefectoriale No. 355 din 942, staționarea publicului în picioare în sălile de spectacol este strict oprită.

Contravenienților la dispozițiunile prezentului comunicat li se vor aplica, pe lîngă pedepsele prevăzute în sus zisa ordonanță și sancțiunea închiderii cinematografului.
Organele polițienești au primit instrucțiuni să controleze în permanență sălile de cinematograf din Capitală și să raporteze toate abaterile constatate.” (Scînteia, 2 septembrie 1945)

*

Aluzii ironice. Lucrînd la Istoria literaturii proletcultiste, mai precis la numirea poetului mediocru Marcel Breslașu ca profesor de Istoria literaturii dramatice la Academia de Muzică și Artă Dramatică din București în locul lui Alice Voinescu, dau în cronica lui Șerban Cioculescu la volumul lui Marcel Breslașu „Niște fabule mici și mari pentru mari și mici”, editura Cultura Națională, 1946 (cronică apărută în Adevărul din 18 iunie 1947) peste această capodoperă de ironie subtilă la adresa propagandei comuniste otova de la vremea respectivă despre masele populare:

„Limbajul este familiar, cînd purist, cînd bălțat cu neologisme anume așezate în vederea efectului. Nu mai este fabula clasică, de esență pedagogică, cu moralitatea pusă la coadă ca (vorba autorului) tinicheaua la cîine, dar orișicum, nici d. Breslașu nu-i lipsit de intenții social-politico-moralizatoare.

Nu afirmă d-sa, axiomatic, într-un loc, misiunea poetului?
«Poetul e călăuză mulțimilor
pe poteca veșnic iarăși trasă
către priveliștile înălțimilor».

Cît ar fi de frumos lucrul (căci versurile-s cam pedestre), dacă ar fi și adevărat! Mulțimile se lasă călăuzite de profesionalii «meneurs», buni de gură și abili în specularea nevoilor materiale care le scot în stradă; din nefericire, ele nu au cultura trebuitoare ca să se simtă atrase de «priveliștile înălțimilor», care le sînt cu totul indiferente. Cînd se ivește cîte un genial poet cu elocvență lirică de tribun, ca americanul Walt Whitman, mesagiile lui sînt prețuite de infamii burghezi, copleșiți, printre alte păcate, și de năravurile artistice.

În ordinea necesităților, mulțimile trebuie să primească întîiu pîine, apoi locuințe igienice, deprinderea confortului cuviincios, îngrijire sanitară, instrucție elementară și abia la urmă lecturi artistice propriu-zise, spectacole dramatice și muzicale de bună calitate (iar nicidecum pseudo-artă de propagandă politică!).”

Dincolo de ironizarea unor clișee proletcultiste, pe cale de a se afirma spectaculos, Șerban Cioculescu dezvăluie un adevăr:
Masele se lasă călăuzite de cei buni de gură.