În politica dintre națiuni adevărată, reală, dincolo de protocoalele oficiale, diplomatice, există un lucru pe atât de important pe cât este de greu de obținut; acesta este reprezentat de relațiile personale.
Indiferent de sistemul de guvernare, democrație, autocrație, dictatură sau totalitarism, indiferent de spectrul politic căruia îi aparțin partidele și liderii lor, indiferent de tratate, de acorduri, alianțe sau organizații, indiferent de civilizația căreia îi aparțin țările respective, relațiile personale au fost, sunt și vor rămâne piatra unghiulară a multor decizii importante din politică internațională.
Ungaria, țara vecină de la vest are un conducător cu viziune, hotărât, curajos, inflexibil, mândru, neobosit când vine vorba de interesul național, de recunoașterea în afară a Țării lui.
Ungaria, țara vecină de la vest are un conducător care se asigură din timp că după terminarea războiului din Ucraina, țara lui va fi în relații foarte bune cei doi cei mai importanți oameni de pe planetă, conducătorii celor două superputeri nucleare care influențează într-un mod decisiv soarta țărilor mici: America și Rusia.
Ungaria, țara vecină de la vest are un conducător care știe foarte bine că politica și puterea sunt chestiuni de percepție, care știe că dacă lumea crede că ești puternic atunci chiar ești puternic, are un conducător care știe că legăturile oficiale sunt mult mai puțin importante decât relațiile personale și înțelegerile nescrise.
Ungaria, țara vecină de la vest are un conducător care se asigură din timp că, între țările membre NATO, unele sunt mai în NATO decât altele, care știe că orice acord, alianță militară sau de orice fel nu reflectă decât raporturile de putere de la momentul respectiv, iar când aceste raporturi de putere se schimbă, niciun tratat sau alianță militară nu mai poate rezista.
„Viktor Orban este unul dintre cei mai respectați oameni, cunoscut ca un om puternic. Este o persoană dură. Un prim-ministru inteligent al Ungariei”. Donald Trump
Ungaria, țara vecină de la vest are un conducător.
Ungurii îl au pe Viktor Orban!
România pe cine are?
Noi pe cine avem?
Cum „… pe cine avem?” Acum e cineva din spatele lui Biden , peste vreo lună ori Kamala, ori Trump…🤔 dacă nu-l împușcă până atunci. Chiar ar putea fi desființată în România atât funcția prezidențială cât și administrația prezidențială care doar cheltuie fonduri bugetare degeaba, oricum deciziile sunt luate peste ocean. Și să punem un logofăt, un ciocoi ceva….care doar să aplice directivele venite de peste ocean.
„Noi pe cine avem?”
Cum , nu stii ? Pe Bibi !
Conducător? Al statului? Păi, ăla nu, ăla nu … Cin’ să fie?! Pe cine avem?! Pe Cațavencu!!! Doar „tăticu’ nostru e Caragiale”. „Scrisoarea noastră-i permanent pierdută/Și Agamiță e mereu distrat/Și Zoe, din redută în redută,/ În vremea noastră a ajuns bărbat./Un Cațavencu pleacă, altul vine,/El este parcă singurul etern,/Implementează oamenii de bine,/ El, și când nu e, este în guvern.” Mie îmi place Adrian Păunescu. Îmi amintesc și acum noaptea când mă întorceam cu colegii de la cenaclu și zbieram plini de entuziasm: „Viața noastră/Ce-ați făcut cu ea?” Adevărul e că noi cântam să ne facem curaj. Era trecut bine de miezul nopții și drumul trecea printr-un parc neluminat. Surpriza a fost la ieșirea din parc: ne-am trezit cu niște faruri în ochi. Era „Regina nopții”. O voce curioasă ne-a interogat: „Ce-aveți, mă? Ce v-a apucat?” Mi-a venit inima la loc recunoscând glasul lui nea’ Nicu (Dumnezeu să-l odihnească!), soțul asistentei care mă „împungea” cu Polidin când răceam. Până să zic eu ceva, se repede unul din băieți și subliniază că am cântat și „Să fie pace în lume”. Pe ăia i-a apucat un râs în cascade. Doar pe ei. Pe noi nu. Când s-au potolit, m-am prezentat la nea Nicu și i-am spus de ce făceam gălăgie. Alte râsete. S-au interesat unde stăteam fiecare. (Stăteam toți în același careu de blocuri.) Am primit recomandarea: „Valea acasă! Noi suntem pe străzi. Și nu mai urlați! Doarme lumea.”