Mecanismul comunist al Partidelor postdecembriste

Am debutat postdecembrist în ziarul Observator, avînd ca patron pe Octav Buruiană, primul ziar independent din ultima jumătate de secol, cu textul P.C.R. – definitiv compromis, apărut în 19 ianuarie 1990.

Dintre foştii şefi de gazete, Dumitru Popescu şi Eugen Florescu se bucurau de faima unor profesionişti ai condeiului.
Mă număram printre cei recunoscuţi ca buni făuritori de gazetă (construisem sau reconstruisem publicaţii precum Echinox, Amfiteatru, Secvenţa, Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, Teatrul).

Aşa se explică de ce, demisionînd din fruntea revistei Teatrul, în urma indicației venite de la noul C.C. al PCR (consiliul FSN), am primit rapid invitaţii să mă implic în presa independentă, care atunci se înfiripa. Nu-mi amintesc de unde mă ştia Octav Buruiană.

Cum se grăbise să ceară colaborarea şi unor scriitori care o făcuseră pe dizidenţii anticomunişti (evident, din clipa în care Ceauşescu înțărcase vaca bugetară din care sugeau scriitorii noştri), unii dintre aceştia şi-au exprimat supărarea de a fi colegi de ziar cu un compromis precum Ion Cristoiu.

Octav Buruiană n-a ţinut cont de supărarea lor. Cum colaborarea era remunerată, nici ei n-au continuat cu supărarea.

Ce ți-e şi cu anticomuniştii ăştia!

Cînd voi avea timp, voi scrie pe larg despre afacerea care a fost pentru mulţi şmecheri anticomunismul tendenţios, un soi de bolşevism întors pe dos.

Comentariul meu din 19 ianuarie 1990 se intitula: PCR – definitiv compromis. Un argument

Plecînd de la interviul în care Ion Gheorghe Maurer istorisise la TVR cum s-a decis, de cîţiva înşi doar, desemnarea lui Nicolae Ceauşescu drept Conducător al PCR după moartea lui Gheorghiu-Dej, scriam:

„Ei bine, hotărîrea care aducea la conducerea partidului şi, în cele din urmă, a ţării, un viitor dictator, ne-a fost înfăţişată de domnul Maurer ca rezultatul unei simple afaceri între cîţiva înşi. Telespectatorii se vor fi întrebat de îndată, nu fără tulburare:

Bine, bine, dar era vorba de o organizaţie de milioane de membri şi, de fapt, de interesele unei ţări întregi, nicidecum de cele ale unui cătun din creierii munţilor. Este oare posibil ca o hotărîre esenţială pentru soarta altor oameni să fie rezultatul unei intrigi de cabinet? E posibil ca la o asemenea decizie să nu-şi fi spus realmente cuvîntul întreg partidul, întreaga ţară? Sau, nu exagerează cumva domnul Maurer, încercînd să-şi asume un rol pe care nu l-a avut?

Nu, intervievatul nu exagerează.
Nu este exclus, desigur, ca faptele să se fi desfăşurat astfel. Putem presupune, de pildă, că Nicolae Ceauşescu a fost «decis» de cele două aripi, Stînga şi Dreapta, aflate în bătălia pentru afirmarea propriilor candidaţi: Alexandru Drăghici şi Gheorghe Apostol. Oricum, ce-a urmat e îndeobşte cunoscut. Ceauşescu, «tînărul» care părea iniţial uşor de manevrat, a reuşit să-i biruie pe toţi.

Indiferent de desfăşurarea lor, esenţa faptelor din 1965 rămîne aceeaşi:
Luarea unei decizii politice majore nu în urma unei dezbateri în întreaga ţară, ci a unor combinaţii de culise.

Falimentul comunismului îşi găseşte aici una dintre explicaţii.
Principiul centralismului democratic, specific Partidului Comunist, a dus, fatal, în relativ scurt timp, la restrîngerea primejdioasă a cercului de luare a deciziilor.

Nu numai în cazuri precum alegerea Secretarului general, dar şi în altele, la fel de importante, mecanismul decizional a rămas străin marii mase a membrilor de partid. Luate în urma unei bătălii de cabinet, din care puţine lucruri răzbeau în afară, aceste hotărîri erau pur şi simplu aduse la cunoştinţa partidului şi, dat fiind monopolul Puterii, ele se aplicau necondiţionat.

Acest transfer al forței de decizie de la partid la cîţiva inşi a avut efecte dezastruoase asupra viabilităţii politice a Partidului Comunist. Cîtă vreme deciziile nu urmau logica vieţii, ci logica maşinaţiunilor de pe culoarele Comitetului Central, coeficientul de eroare în raport cu adevărul realităţii creştea enorm. În acelaşi timp, aplicarea acestor hotărîri luate de alţii, care nu corespundeau nici opiniei, nici intereselor marii mase de membri, nu putea fi decît lipsită de vigoare, deci, de eficienţă.

Fără să vrea, domnul Ion Gheorghe Maurer a adus un argument hotărîtor împotriva conceptelor, practicilor şi înseşi existenţei partidului din a cărui conducere a făcut parte.“

Recitind azi acest text, înscris într-o dezbatere ce se înfiripase imediat după 22 decembrie 1989, în scurt timp curmată de agresiunea anticomunismului primitiv, îmi vine să rîd în hohote.
Ce prost eram!
În ianuarie 1990, acum 36 de ani.

Vedeam în absenţa autenticei democraţii interne principala cauză a falimentului PCR. Privind în urmă la cei 24 de ani din istoria României, denunţam luarea deciziilor într-un cerc îngust, străin marii mase a membrilor de partid, hotărîri ivite fie din hachiţele şefului de partid, fie din intrigile camarilei din jurul lui.
Şi puneam, evident, acest mecanism absurd de luare a deciziilor pe seama Partidului Comunist Român.

Dacă aş fi privit înainte, la cei 36 de ani care aveau să urmeze, nu cred c-aş mai fi scris şi publicat articolul din 19 ianuarie 1990. Aş fi ştiut că deciziile din partidele democratice româneşti nu se iau altfel decît se luaseră, timp de decenii, în PCR.

Singura deosebire de PCR o dă faptul că acum presa poate să critice felul dictatorial de luare a deciziilor.
Şi presa critică sau, mă rog, mai critică încă.

Degeaba!
Deciziile din partidele democratice româneşti nu se iau altfel decît se luaseră, timp de decenii, în PCR.