„Meditațiunile lui Marc Aureliu” mobilizate în Refugiul de la Iași din 1917

O prefață ca o telenovelă. Cuvintele înainte, Prefețele sau uneori – În loc de prefețe, nu sînt citite sau lăsate la urmă pentru a fi citite. De cele mai multe ori o Prefață e o dare de seamă a autorului asupra travaliului depus, cu insistențe – se înțelege – pe dificultățile întîmpinate. Spre finele textului sînt aduse mulțumiri celor care i-au dat o mînă de ajutor, cu excepția soției. Aceasta primește mulțumiri în dedicațiile de pe pagina de gardă. Constantin Fedeleș semnează la Atelierele grafice Cultura națională, București, 1930, traducerea din latină a cărții „Meditațiunile lui Marcu Aureliu”. Prefața sare de hotarele textelor obișnuite în astfel de împrejurări. Istoria publicării în Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga, a manuscrisului , aparține deopotrivă Istoriei, dar și telenovelei. Înțelegerea deciziei de a se publica Meditațiunile lui Marc Aureliu de acum o mie și ceva de ani în timpul de restriște națională al Refugiului de la Iași e posibilă doar dacă ne gîndim că Ferdinand, Regele României, se afla în condiții asemănătoare celor în care scrisese cartea Marc Aureliu. Citez din Prefață:

„Într-un volum anterior al colecțiunii «Clasicii antici» am încercat a da micii noastre literaturi filosofice Manualul lui Epictet – «Sclavul».
În paginile ce urmează, facem aceeași încercare cu Meditațiunile lui Marc Aureliu Antoninul-Împăratul.

Primele patru cărți din această operă au apărut în «Convorbiri Literare» din 1912. Dar atmosfera din ce în ce mai încărcată a timpului a împiedicat continuarea, impunîndu-ne tuturora locul hotărît pe frontul moral și militar al epocii de mari realizări, ce se deschidea atunci.

Și s-a întîmplat că tocmai în anul 1917, în lipsa și fără știrea mea, în vijelia tragică a zbuciumului istoric al suferințelor supreme de la Iași, opera aceasta întreagă să-și găsească singură continuarea pînă la sfîrșit în paginile chinuite ale singurei foi în care se concentrase atunci într-o atitudine neuitată suprema conștiință românească.

Faptul acesta se datorește d-lui Colonel C. Georgescu, din Ministerul de Război, care întîmplîndu-se să locuiască în casa mea părăsită, fără să mă fi cunoscut vreodată, a dat peste manuscrisul uitat în bibliotecă și dispunînd urgent ca să fie transcris și multiplicat la mașină în birourile Ministerului de Război, l-a încredințat apoi «Neamului Românesc».

N. Iorga l-a primit cu bucurie, începînd tipărirea cu începere de Sîmbătă 11 Martie 1917, precedîndu-l de o duioasă și lapidară lămurire asupra valorii eterne a acestor cugetări «de un sens moral așa de potrivit cu zilele de azi».
Și numai cine a trăit atunci, la Iași, știe, ce însemnau acele «zile de azi!»

Și astfel, scoase la iveală de conștiința unui distins ofițer superior, Meditațiunile lui Marcu Aureliu au fost în cel mai frumos și mai înalt înțeles mobilizate, într-o epocă catastrofală, pe frontul sufletesc al anului 1917, apărînd pînă toamna tîrziu într-o foaie cu spațiul redus și în condiții tehnice desperate, la loc de frunte, alături cu Comunicate grave de pe toate fronturile, cu Buletine încurajatoare ale zilei, cu Telegrame, Ordine și Dispoziții de caracter urgent, impuse de aripa neagră a morții, care bătea atunci peste lume și peste noi, mai înspăimîntător decît oricînd.

Pe această cale Meditațiunile nu numai că și-au găsit publicarea și continuarea într-o epocă neașteptată, dar și-au asigurat circulația și pătrunderea în sufletele tuturor luptătorilor, servind de muniție și întărire sufletească în toate părțile.
Faptul acesta este de sigur unic în viața unei opere antice.

De aceea să-mi fie permis a aduce mulțumirile mele aici atît distinsului ostaș, Colonelului C. Georgescu, cît și marelui erou al conștiinței românești, d-lui N. Iorga, din a căror nobilă colaborare, o nobilă operă filosofică antică a izbutit să devie nu numai modernă, ci actuală, într-o epocă catastrofală.

Neuitatul V. Pârvan, el însuși un mare admirator și evocator al personalității istorice a lui Marcu Aureliu, mi-a cerut apoi după război, stăruitor și repetat manuscrisul pentru tipărirea în volum la «Cultura Națională», a cărei direcțiune o avea. Dar nevoia unei revizuiri a traducerii, dorite de mine, ca și o serie de împrejurări grele, nedorite, au împiedicat realizarea apariției în volum pînă în momentul de față.

Iar acum, cînd toate piedicile au dispărut, să-mi fie iertat, ca gîndul meu pios din urmă să-l aduc memoriei luminoase a lui V. Pârvan, fără de stăruința și ajutorul căruia volumul de față n-ar fi putut apărea așa cum îl avem înainte.”

Constantin Fedeleș e astfel identificat pe Internet:

„Fedeleş Constantin (1877-1958) – Filosof român
Licenţiat în filosofie (1903) şi în filologie clasică şi modernă (1906). Doctor în filosofie (1911). Profesor universitar la Iaşi. Director al Institutului psihotehnic din Iaşi. A predat franceza, engleza, psihologia, estetica, sociologia, filosofia la Universitatea din Iaşi şi teoria armoniei la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.”