Meseriașul românesc
M-am mutat de curând într-un apartament proaspăt renovat și mobilat, în care proprietarii au investit o sumă importantă, cu rezultate estetice mai mult decât decente. Din păcate, locuința nu e tocmai „de lux” când e privată de standarde și funcționalități. Să le luăm pe rând: meseriașul românesc – denumirea generică pentru orice autohton cu scule gălăgioase care se mândrește că e român, așa că se simte obligat să se comporte românește – a făcut așa: A lăsat ușa de la intrare montată cât să se închidă după un mic brânci, probabil pentru derutarea eventualilor musafiri nepoftiți. În hol, bucătărie și baie a pus gresie după sănătosul principiu „să împiedicăm eventualii gândaci”, adică s-a bazat mai mult pe alinierea plăcilor prin accident, drept care în 90% dintre cazuri există diferențe sensibile de nivel. Mai mult, a avut grijă ca zona din jurul scurgerii de la baie să fie mai sus decât vecinele lor, așa încât scurgerea să-și îndeplinească rolul doar de la un punct încolo. Cabina de duș nu e izolată decât de formă, așa că produce material pentru scurgerea menționată. (Chemat înapoi la fața locului, meseriașul – uluit de faptul că cineva chiar a folosit dușul – a venit prompt cu soluția: „O scoatem și o punem mai bine, fir-ar mama ei…”) Pereții au ieșit cât de cât excelent, dacă facem abstracție de ciobiturile produse după tencuire – nu tocmai puține și martore a unei autentice înclinații spre dărâmat după ce s-a făcut (că înainte știe orișicine). Instalația electrică a fost amplasată generos, incluzând prize suplimentare față de cele conectate la rețea, probabil cu scopul de a face mai multe economii dintr-odată: și de curent, și de vopsea. (Eu n-am reușit să găsesc altă rațiune.) Ferestrele au fost montate normal, deși unele se închid românește, adică după ce sunt „gâdilate” puțin. Tocurile ușilor stau bine, câtă vreme nu te sprijini de ele. Dar toate astea nu înseamnă nimic pe lângă performanțele atinse de meseriașul românesc la montarea mobilierului. Jumătate dintre piese se mișcă, balamalele ușilor de la șifonier au fost prinse „cât s-a putut”, holșuruburile mai încăpățânate au fost îndoite cu ciocanul ca să permită închiderea ușilor ori au fost scoase prin furnir acolo unde nu se vede decât dacă te urci pe scaun, iar spatele a fost prins de formă, în două cuișoare. La bucătărie întâi s-a tăiat și apoi s-a măsurat, drept care plinta menită să astupe distanța dintre podea și mobilă e prinsă într-o singură parte. Mânerele sertarelor au fost montate după principiul tombolei de piulițe (cam unul cu și două fără), drept care se rotesc vesele de câte ori pui mâna pe ele. (Aici și producătorul are o parte din merit, pentru că a gândit iute.) În fine, cam tot ce putea să facă meseriașul românesc împotriva rezonului a făcut. Desigur, ca la noi, „merge și așa”. Apartamentul e frumușel și foarte plăcut, mai ales dacă nu te sprijini de tocuri și nu deschizi toate ușile șifonierului.
Dar mă gândeam deunăzi că baiul nu se termină aici. Ce fărâmă meseriașul cu bormașina și ciocanul se mai repară. Alți bani, altă distracție, alt rezultat, dar măcar îți poți vedea de ale tale. Ce te faci însă cu meseriașii din capul trebii? Sunt mulți și foarte hotărâți. La sănătate, la educație, la finanțe și pe te miri unde, că s-ar părea că nici ei nu se știu toți. Că uite, chit că nu putem decât să intuim cum e la celelalte, la educație s-au întâmplat de toate: pardoseala pusă și repusă clănțăne mai ceva decât pavajul din centrul vechi al Bucureștiului, mobilierul stă să cadă, locatarii sunt nu doar prost plătiți, ci și prost gestionați, instalația merge când și pe unde se poate, iar rezultatele cu care ne lăudăm pe rețele sunt filtrate până la alienarea totală de realitate. Și totuși, aș zice că avem șanse mari să ne revenim. Totul e să avem doi, trei meseriași în fiecare domeniu. Necazul e că avem sute, pe alocuri chiar mii.
De râsu’-plânsu’. Cum s-au priceput, așa au făcut, dar, cel puțin, nu ați avut de-a face cu trișori.
Noi am adus meseriașul să ne tundă gardul viu. Deviz semnat, avans achitat, la jumătatea zilei s-a dus omul să mănânce acasă. A mâncat și nu s-a mai întors; gardul nostru viu – tuns nici pe jumatate, frunzele si crengile – rămase pe jos.
Și nici nu era bronzat.
Maestre, nu meseriasii (romani in cazul dvs) sunt de vina. Sistemul e de vina. Consumerismul american si superficialitatea. Mai ales in invatamant. Nu va faceti iluzii, Ivy League sau Oxford sunt toti o apa si-un pamant. N-a ramas decat numele. V-ati uitat vreodata la un Mercedes din anii 70 si la unul modern. Ultimul e o gluma proasta.