Kremlin: „Toată lumea vrea să evite o ciocnire directă între Rusia și NATO. Rusia va fi pregătită să dea cel mai decisiv răspuns țărilor care se vor implica în războiul din Ucraina”

Mica Veneție, El Dorado și Simón Bolívar. Venezuela, un stat și o poveste

Primii locuitori ai Venezuelei au fost amerindienii, care au ajuns în perioada paleoliticului superior. Printre grupurile care au sosit mai târziu se numărau și indigenii arawak și carib. Grupuri nomade de vânători și pescari au cutreierat bazinul lacului Maracaibo, Llanos și toată zona de coastă. Populațiile indigene venezuelene, cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, trăiau în comunități agricole puternice din Anzi. Cristofor Columb a ajuns în ceea ce este astăzi Venezuela în anul 1498, în timpul celei de-a treia călătorii în Lumea Nouă. Exploratorii europeni au numit regiunea Venezuela („Mica Veneție”) după ce au observat casele aflate pe piloni deasupra apei. În primul sfert de secol de la contact, europenii s-au limitat la vânătoarea de sclavi și la pescuitul de perle pe coasta de nord-est, astfel, prima așezare spaniolă permanentă, Cumaná, a fost inaugurată abia în anul 1523. În al doilea sfert al secolului al XVI-lea, centrul de activitate s-a mutat pe coasta de nord-vest, unde casa bancară Welser din Augsburg, Germania, a cumpărat drepturi de explorare și colonizare. Cu toate acestea, germanii nu au reușit să găsească metale prețioase și nici să ocupe zona în mod permanent, iar Spania a reintrat în posesia zonei în anul 1546. Legendele despre El Dorado au împins exploratorii în interiorul Venezuelei, poate chiar și pe aventurierul și renegatul spaniol Lope de Aguirre, despre care se spune că ar fi atacat mai multe sate de acolo. Și englezul Sir Walter Raleigh a navigat pe râul Orinoco în căutarea legendarului oraș de aur. Raleigh și-a descris aventura în lucrarea: „The Disovery of Guiana (1596)”.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, agrarienii spanioli au început să colonizeze regiunea folosind encomiendas (concesiuni semifeudale de pământ și muncitori indigeni). Caracas a fost fondată în anul 1567, iar până în 1600 peste 20 de așezări împânzesc Anzii venezueleni și coasta caraibiană. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, diverse ordine misionare romano-catolice au preluat treptat controlul asupra regiunilor Llanos și Maracaibo. Economia colonială se baza pe agricultură și creșterea animalelor. Porumbul, fasolea și carnea de vită erau alimentele de bază pe plan intern, iar zahărul, cacao, tutunul și pieile constituiau principalele exporturi. Rivalii europeni ai Spaniei (inițial francezii și englezii, urmați de olandezi) au reușit să preia cea mai mare parte a comerțului din Venezuela până la începutul secolului al XVIII-lea, când Spania a înființat o companie comercială monopolistă. Cu toate acestea, interesele acesteia din urmă s-au dovedit a fi contrare celor ale producătorilor venezueleni, care au forțat dizolvarea companiei în cursul anilor 1780. Societatea venezueleană din perioada colonială a fost condusă de agenți ai coroanei spaniole. Birocrații regali monopolizau posturile de conducere de vârf, iar clericii spanioli dominau înaltele funcții bisericești. Cu toate acestea, creolii (descendenții albi ai europenilor născuți în Americi) dețineau pământul și alte forme de bogăție și își foloseau puterea pentru a ține în sclavie rasele care nu erau albe: metișii (persoane cu ascendență mixtă europeană și indigenă) și mulatrii (cu ascendență europeană și africană) erau, în general, lipsiți de proprietate, statut social sau influență politică. Indigenii efectuau muncă forțată în fermele din interior sau erau segregați pe terenuri marginale, iar africanii negri înrobiți munceau în sclavie pe plantațiile de coastă. Teoretic, Venezuela a fost guvernată de coroana spaniolă prin intermediul Audienței din Santo Domingo în secolele XVI și XVII și prin Viceregatul Noii Granade (cu capitala în actuala Bogota) începând cu încorporarea sa în 1717. Cu toate acestea, în practică, venezuelenii au exercitat o oarecare autonomie regională în perioada colonială. În 1797, un grup de creoli venezueleni și-au proclamat cu îndrăzneală țara drept republică independentă. Deși efortul lor a eșuat, a fost o încurajare pentru mișcările revoluționare care aveau să „dea foc” Americii Latine în curând. În 1806, Francisco de Miranda, care anterior luptase sub comanda lui George Washington împotriva britanicilor, dar service și ca general în Revoluția Franceză și luptase alături de francezi împotriva Prusiei și Rusiei, a încercat fără succes să debarce pe coasta venezueleană cu un grup de mercenari pe care îi recrutase în New York. Liderii revoluționari l-au rechemat în Gran Columbia patru ani mai târziu pentru a prelua conducerea unei junte de guvernare, care a redactat o constituție și a înființat o națiune independentă. Totuși, în războiul care a urmat cu forțele regaliste, Miranda a semnat un armistițiu cu Spania. Alți lideri revoluționari au privit cu dispreț această acțiune, iar Miranda a fost ulterior predat spaniolilor, care l-au trimis mai întâi în Puerto Rico și apoi în Spania, unde a murit în închisoare, în 1816. La începutul anului 1813, junta revoluționară l-a numit pe Simón Bolívar comandant al forțelor venezuelene. Bolívar, un bogat proprietar de pământ și un creol născut la Caracas în 1783, a avut parte de multe eșecuri în războiul său împotriva spaniolilor. Forțelor sale li s-au opus mari armate regaliste, inclusiv o unitate de cavalerie de llaneros (cowboy de la frontiera Llanos), care se aflau sub comanda lui José Tomás Boves. În 1815, generalul spaniol Pablo Morillo a debarcat cu o forță expediționară care a fost vârful de lance al reconquistării unei mari părți din Noua Granadă (un stat din secolul al XIX-lea, ce consta în principal din teritoriile Columbiei și Panamei din prezent, cu mici porțiuni ale Ecuadorului și Venezuelei. Statul era o republică prezidențială și a fost întărit după desființarea Marii Columbii în anul 1830). Cu toate acestea, Morillo a administrat regiunea cu autoritate, iar multe dintre elitele creole care îl susținuseră inițial au conspirat curând pentru înfrângerea sa. Aviz amatorilor care consideră că nu există conspirații, oameni care au căzut în extrema negării realității. În plus, până și Llaneros și „trupele negre” au dezertat de la cauza regalistă și s-au alăturat lui Bolívar, a cărui armată a fost sporită de o legiune de mercenari britanici și irlandezi. Un lucru ignorat de către istorici, dar total adevărat, este că până și noul guvern republican din Haiti a trimis ajutoare. Republica Gran Columbia, cu capitala la Bogota, a fost proclamată la data de 17 decembrie 1819, cu Bolívar drept președinte. La 24 iunie 1821, trupele lui Bolívar, întărite de cavaleria llanero sub comanda generalului José Antonio Páez, au învins principala armată regalistă în Bătălia de la Carabobo. Ultimele forțe regaliste s-au predat la Puerto Cabello la 9 octombrie 1823. În anul următor, armata lui Bolívar a mărșăluit spre sud pentru a elibera Peru, iar în 1825 a eliberat Peru Superior (Bolivia) de sub dominația spaniolă.

Venezuelenii au suferit mai multe pierderi și au îndurat mai multe privațiuni în timpul războaielor decât orice alt grup național din America Latină, din cauza ferocitatea bătăliilor de pe propriul teritoriu și a numărului mare de trupe venezuelene care au dus lupta în alte regiuni. Rivalitățile regionale au izbucnit în Gran Columbia, în timp ce Bolívar era plecat să conducă campaniile finale, iar prestigiul său nu a fost suficient pentru a ține țara unită după întoarcerea sa. Venezuela s-a desprins în 1829, iar Ecuador, la scurt timp după aceea. Bolívar a murit în Santa Marta, Columbia, în 1830, fără bani și dezamăgit, precum mulți luptători pentru libertate din istorie. După distrugerea sistemului colonial, Venezuela a trecut printr-o eră de guvernare prin forță care a durat mai mult de un secol, până la moartea lui Juan Vicente Gómez, în 1935.  După acel moment, inclusiv recent, o serie de caudillos (lideri) de tip războinic susținuți de către armatele lor personale au preluat puterea, pe care au exercitat-o mai degrabă în beneficiul lor personal decât în cel al națiunii. Viitorul este o enigmă, însă până și enigmele pot fi elucidate. Rămâne să vedem ce se va întâmpla în viitor, în și cu acest stat, o țară care ocupă o suprafață aproximativ triunghiulară care este mai mare decât suprafețele combinate ale Franței și Germaniei și care găzduiește o populație de aproximativ 30 de milioane de locuitori.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog