Mihai Sadoveanu despre vikingi

Notă. Desprinse din Baltagul de Mihail Sadoveanu, exemple de exploatare a verbului pentru a învia natura moartă:
„Trecu prin întuneric, pe lîngă țintirim. Căsuța singură a babei Maranda trimitea fire de lumină spre vale printr-un geam cît palma.”
„Baba rămase cu ochii ațintiți asupra gazorniței care-și pîlpîia sîmburele de lumină de pe prichiciul hornului.”

*

Rupte din Publicistica lui Tudor Arghezi:
„În această piesă, unghiile cu care-și mîngîie Bernstein personajele, silite să-i treacă prin gîndire ca printr-un pieptene de oțel, dispar – și dispare și plăcerea spectatorului pretențios și obișnuit să i se spuie verde cîte parale în face pielea.”; „E ca un lup izbit de lirism și care s-ar apuca să cînte și să facă pe privighetoarea de sentiment.”; „A nu avea decît niște ochi holbați și un suflet holbat, mărginit să asiste admirativ și cu imbecilitate pasivă la petrecania universului – este o mediocritate.”; „Noi privim arta din instinct. Ca o exaltare mistică sau ca o satiră adîncă. Restul e peltea, e pierdere de vreme, e funcționarism, e duminică săptămînală, este literatură.” (Tudor Arghezi Cronică la spectacolul de la Național cu piesa Hoțul de Henry Bernstein în Seara, 9 ianuarie 1914.)

*

Melancolie. Dobrotici-Domn e titlul însemnării de călătorie a lui Mihail Sadoveanu, în 1925, în Cadrilater. Unul dintre punctele vizitate a fost cetatea Caliacra, așezată pe un promontoriu la Marea Neagră. O cetate pe rînd romană, bizantină, bulgară, din nou bizantină, capitala despotatului Dobrogei sub conducerea lui Balica mai întîi și a lui Dobrotici mai apoi, între 1346 și 1402, cînd Dobrogea trece sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn. Mihail Sadoveanu, care-și arată deja în cartea din 1930, Depărtări, tentația de a filosofa cu mîhnire, meditează aici asupra pulberilor lăsate în urmă de trecerea semințiilor, meditație care nu i-a plăcut lui Marin Preda cînd a dat de ea în Ostrovul lupilor:

„Apoi, se poate uşor răspunde, Dobrogea n-a fost locuită de bulgari în vremuri mai vechi. Bulgarii de astăzi sînt proaspăt veniți. Dimpotrivă, toate celelalte neamuri şi limbi ale pămîntului și-au găsit aici sălaşuri. Toate au fost trecătoare, pentru că s-au alungat şi s-au înlocuit unele cu altele. Prin cotlonul acesta au poposit hoardele asiatice necontenit, o mie de ani. Înaintea acestor hoarde au fost bizantinii. Înaintea bizantinilor, romanii. Înaintea romanilor, grecii cei vechi. Înaintea helenilor, fenicienii. Şi după hoardele veacului de mijloc, – normanzi, turci, genovezi. Au fost, se înțelege, şi români, căci Mircea-Voievod a stăpînit aici; şi ochii lui au privit Marea neliniştită, poate tot din punctul de unde am privit-o şi noi.”

Tot în această bucată dau peste impresiile lui Mihail Sadoveanu despre vikingi, întîlniți în Creanga de aur sub numele de varangi, semnul unei preocupări ciudate față de această seminție, ce va fi atins fantezia marelui scriitor:

„Nici Mircea nu e un vocabul românesc. Şi cu toate acestea nimenea nu va susține că acest Basarab a fost bulgar. Concluzia deci se impune. M-aş simţi însă ademenit să susțin mai departe, cu argumente tot aşa de tari, că acest român a fost totuşi un nor-mand, un vareg de la nord. A putut veni aici pe aria mărilor. Va fi putut veni pe calea uscatului, coborîtor din îndrăzneții cuceritori ai teritoriilor slave din Rusia de astăzi. Dacă neamul acesta, fără păreche de îndrăzneț și iubitor de aventuri, a putut ajunge la Egipet, punîndu-și spadele în slujba regilor Nilului – dacă a putut alcătui corpul de gardă al porfirogeniților de la Bizanț, nu rămîne îndoială că a pătruns și-n cotloanele Mării Negre. Cetatea aceasta veche de piatră, numai pe asemenea bărbați teribili i-a putut ispiti. Au restaurat zidurile, au înălțat turnuri nouă de piatră, ale căror urme se văd ș-acum; și-n preajma smochinilor care înfloresc de trei ori pe vară, şi-au ancorat dubasurile negre cu balauri de lemn sculptați la proră. Stăpînind acest cuib, s-au aşezat cu asprime domni peste hinterland: populațiile care plugăreau și păstoreau au plecat cătră ei grumazul, ş-au dat zeciuială din toate ale holdelor ş-ale turmelor, dintr-ale pescuitului și stupilor. Iar pe limanul Mării nimenea nu putea îndrăzni a trece fără a se opri la vama stăpînilor, fie că venea de la Cafa ori Trapezunt, fie că încerca să iasă din Crimeia ori limanul Nistrului, fie că neguțătorise la Dunăre.

În cele trei rînduri de hrube și de peșteri ale stîncii, stăteau grămădite marile depozite ale prăzilor. Şi-n tainițile cele mai de jos, aproape de valurile Mării, gemeau robii de război, așteptînd să fie răscumpărați ori vînduți. Căci după vechiul obicei, pirații nu erau numai domni şi vameşi. Din cînd în cînd, cu zale și arme agere, îşi repezeau dubasurile cu cap de balaur spre țărmul Asiei ori al Traciei, debarcau la margini de oraşe şi sate și aduceau în cetate la Caliacra pradă, aur şi oameni.”