Mîneci şi mînecuţe la Oxford

Într-o duminică oxfordeză fac cunoştinţă cu doi studenţi de la New College: Nicolas Stewenson şi Peter Broack. Nicolas, un tînăr înalt, voinic, are o pălărie neagră, uriaşă pe care, de-a lungul vizitei noastre, o ţine prinsă de boruri cu două degete, asemenea unui erou din western-urile americane. O batistă de mătase înnodată la gît, ca şi albastrul privirilor, întăresc şi mai mult impresia asta. Peter Broack e mic de statură, subţire, cu o bărbuţă roşcată. Amîndoi sînt numai în haină, deşi e o primăvară friguroasă. Amănuntul acesta mă convinge definitiv că am în faţă doi englezi veritabili. Un englez nu şi-ar permite nici mort să primească pe cineva în vizită altfel decît în haină. Sîntem în curtea interioară a New College-ului. În faţa noastră, verdele decolorat al gazonului, tuns scurt şi parcă bătut cu maiul. Pe margini, zidurile înnegrite de vreme. Ziduri de pe la 1300. Pe toate e trecut cu litere mari, mîndre, cu cretă albă, scorul ultimei întreceri la canotaj cu eternii adverari ai Oxford-ului, cei de la Cambridge. Un scor favorabil Oxfordului, evident. Pe o alee, un student cară din greu un soi de cufăr metalic. Peste cîteva zile începe şcoala!

În camera de primire a lui Nicolas Stewenson, îmi dau seama că studenţia e aceeaşi oriunde te-ai afla pe planetă: la Cluj, la Paris sau la Oxford. Deasupra căminului, zăresc o bucată de tablă pe care scrie: Underground. Şi fără să fii englez, îţi poţi da seama c-a fost şterpelită dintr-o staţie a metroului londonez. Pe uşă, prinsă în pioneză, o fotografie înfăţişînd un leu stînd cu botul pe labe. Dedesubt, mărturisirea: Mă trezesc greu! Cursurile nu sînt obligatorii la Oxford. Asta nu înseamnă – spun interlocutorii – că sălile sînt goale. Nu, ele sînt pline, mai ales la prelegerile cărora li s-a dus faima că la ele se doarme foarte bine! Am impresia că amănuntul cu prelegerile adormitoare l-am mai auzit undeva înainte de a veni în Anglia. Prilej de a mă convinge încă o dată în plus că mai peste tot cursurile universitare sînt nişte excelente somnifere pe gratis. Studenţii de la Oxford se împart, ca toţi studenţii, de altfel, în două categorii distincte: cei ce învaţă bine şi cei ce nu. Primii merg la toate cursurile, nu fură tăbliţe din metroul londonez şi n-au nici o opinie în legătură cu berea la sticlă. Cei din urmăse duc la cursuri din cînd în cînd, umplu zilnic cafeneau din apropierea colegiului, cu o toaletă pe uşa căreia scrie „Necessarium” (o adaptare a circuitului comercial la exigenţele academice oxfordiene) şi sînt total de partea berii la butoi, considerînd că numai printr-un splendid eufemism berea la sticlă poat fi numiă bere. Primii sînt membrii unor asociaţii de genul: „Frăţia iubitorilor limbii latine”, „Cercul de studiere a predicatului în limba greacă veche”. Cei din urmă sînt membrii unor asociaţii cu titluri precum: „Asociaţia sălbatică din Oxford”, celebră printre altele şi pentru faptul că, într-o seară, după ce se dăduse bursa, membrii săi fondatori au îmbrăcat cu robele academice tradiţionale statuile reunite în piaţa oraşului sub titlu „Monumentul martirilor”. Ambele categorii au însă un lucru în comun: n-au intrat niciodată, în timpul studenţiei, la Palace, restaurantul cel mai luxos din Oxford. Şi nu pentru că n-ar fi vrut s-o facă.

Despre robele de la Oxford s-au scris volume întregi. Cele mai multe emoţionante. Ele, robele, sînt de două feluri: cu mîneci lungi şi cu mîneci scurte. Cele cu mîneci lungi sînt purtate de reuşiţii printre primii la admitere. Cele cu mîneci scurte de restul poporului studenţesc. Nicolas Stewenson (despre care cititorii au înţeles, din cele spuse mai sus, că poartă robă cu mîneci scurte) îmi dezvăluie că purtătorii de mîneci lungi primesc o bursă mai mare decît ceilalţi. Urmarea? O altă diferenţă între fruntaşi şi codaşi. Aceştia din urmă au prinse la spatele robei două panglici. Ca să te poată apuca de ele cei ce te caută să le dai înapoi banii luaţi cu împrumutul – susţine Nicolas Stewenson. Posesorii de mîneci scurte se bucură şi de alte privilegii. Numai ei au voie, de exemplu, să calce pe gazon în timpul examenelor de vară. De aici o deosebire fundamentală de ceilalţi. În timp ce aceştia din urmă dau buzna pe iarbă ori de cîte ori au chef, premianţii îi privesc cu jind şi aşteaptă nerăbdători examenele. Oxfordul, ca orice faimos centru universitar, are o întreagă colecţie de obiceiuri care mai de care mai interesante. Cei ce locuiesc la Colegiu, de exemplu, iau masa în Refectoriu, o sală rece şi spaţioasă ca o peşteră monument al naturii, cu o masă lustruită, în formă de T. În capul liniei, care e mai înalt decît restul, se aşază profesorii. Dacă în timpul mesei, cineva se apucă să discute despre arta gotică sau despre categoriile kantiene (lucruri îndeobşte puţin propice prînzului, chiar şi la Oxford), vecinul, plictisit de avîntul filozofic al celui de alături, îi poate spune: Te provoc! Eruditul poate accepta sau refuza provocarea. Dacă nu acceptă, atunci trebuie să trimită decanului, aflat în capul mesei, o scrisoare de scuze în limba latină sau greacă veche. E uşor de bănuit că majoritatea zdrobitoare a celor provocaţi preferă să accepte. În aceste condiţii, celor doi li se pun imediat în faţă două carafe de un litru. Cine se pileşte primul le plăteşte pe amîndouă. Cît de des se întîmplă asta? Depinde de cît de apropiată e ziua bursei! Un alt obicei: la începutul anului de studiu, decanul invită la dineu, pe rînd, pe cei atunci intraţi la colegiu. Cu această ocazie, se discută despre tradiţia instituţiei, despre examene etc. Lucruri plictisitoare. În schimb, după cum susţin interlocutorii mei, dineul e suficient de îmbelşugat ca să merite să-l asculţi pe decan vorbind despre istoria Oxfordului şi despre necesitatea de a fi un om cultivat. Marea majoritate a studenţilor locuiesc în colegiu. Camerele fiind deosebite din punct de vedere al confortului, repartizarea se face prin tragere la sorţi. Evenimentul, care se petrece annual de veacuri, a creat şi o funcţie oxfordiană: Camerariul, numit din rîndul profesorilor, şi avînd drept misiune supravegherea desfăşurării corecte a tragerii la sorţi. Obiceiurile diferiă de la colegiu la colegiu. La Christ Church College, ceasul din turn bat de o sută unu ori la nouă seara, deoarece, în urmă cu cîteva secole, cînd ceasul bătea de o sută unu ori, însemna că toţi studenţii, în număr de o sută unu, sînt prezenţi şi că, în consecinţă, se poate servi masa. La Magdalen College se pot vedea, într-un parc de cîteva hectare, căprioarele care urmează a fi sacrificate la anumite momente festive.

Ca în toate universităţile din lume, profesorii sînt eroii a numeroase istorisiri. Iată una dintre ele. Există pe rîul care străbate oraşul un loc în care profesorii fac nudism. Într-o zi, cîteva studente, mergînd cu barca pe rîu, au ajuns în dreptul profesorilor. Speriat, unul dintre aceştia şi-a luat prosopul şi şi-a acoperit cu el faţa. De ce ai făcut asta? l-ar fi întrebat ceilalţi după trecerea momentului. Pentru ca să nu mă recunoască, ar fi răspuns profesorul. Desigur, toate aceste năzdrăvănii nu-i privesc pe premianţi. Aceştia au de dus la capăt treburi mult mai serioase. Întrebat de noi dacă a făcut vreo năzdrăvănie în timpul facultăţii, unul dintre aceştia, absolvent de curînd, ne-a relatat o întîmplare extraordinară pe care ar fi trăit-o el în studenţie. O întîmplare petrecută în timpul unei plimbări cu barca pe rîu, care s-ar fi răsturnat Şi tu erai în barcă? l-am întrebat noi, speriaţi. Nu, ne-a venit răspunsul, eu eram într-o barcă de alături.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii