Ministerul care se autodevorează

În 1979 Jimmy Carter a înființat Departamentul de Educație (echivalentul ministerului de la noi), convins de sindicatele din educație că astfel se reduc costurile administrative și crește eficiența actului educațional. Ceea ce nu s-a întâmplat. Între timp, Departamentul are un buget anual de 200 de miliarde de dolari, și totuși, 70% dintre elevii americani de clasa a VII-a au citesc cu mare dificultate și 72% calculează cu greu. Deși funcțiile sale sunt diferite de cele ale ministerului nostru, înțeleg că birocrația (care se aplică în principal cererilor de finanțare) este uriașă, cu mult peste ce ar visa cel mai înrăit solicitant de date și parafe de la noi. Există estimări conform cărora doar 65-70 de cenți din fiecare dolar investit de guvernul federal „ajung în clasă”, adică sunt cheltuiți pentru actul educațional în sine. Pe lângă alte măsuri revoluționare, Donald Trump e hotărât să desființeze Departamentul, susținând că Linda MacMahon, actuala secretară (post echivalent cu cel de ministru al educației la noi) o să fie ultima ocupantă a acestui post. Bineînțeles, sindicatele au intentat proces, iar în momentul de față lucrurile stagnează, după ce o instanță a ordonat înghețarea procesului de desființare a departamentului. Între timp, în 46 de state americane există astăzi școli „independente” (charter) – modă începută la jumătatea anilor 1990 –, dar la nivel global rezultatele la testări  continuă să fie tot mai slabe. Principalii opozanți ai măsurii de desființare au un singur argument „forte”: restricționarea accesului la educație al copiilor din categoriile dezavantajate etnic și social prin scumpirea serviciilor educaționale sub diverse forme și scăderea eficienței procesului cu pricina (enormă, zic unii). Ca fapt divers, în istoria sa scurtă în comparație cu a celorlalte Departamente, Educația a avut doar 13 secretari (numărând-o și pe doamna recent instalată), ceea ce arată că vorbim de mandate de aproape patru ani pentru fiecare secretar, spre deosebire de media de un an de la noi.

Urmăresc această manevră „revoluționară” pentru că sunt ani buni de când mă întreb cum ar arăta peisajul educațional din România fără mastodontul cu cel mai mare număr de bugetari din Europa. Rezultatele ar putea fi cu totul altele cu o simplă agenție independentă care să asigura verificarea obiectivă prin teste a rezultatelor fiecărei instituții de învățământ în parte și cu o rețea bine gândită de direcții ale altor ministere care să preia ce trebuie preluat din pârghiile economico-sociale necesare educației gratuite și impuse de stat (că de garanție nu poate fi vorba). Și totuși, preferăm să acționăm în manieră oficială, tradițional bățos și veșnic ineficient, deși e limpede că suntem oarecum în situația unei fabrici de biciclete care scoate peste jumătate din produse fără lanț și pedale. De câte ori reface careva sistemul din temelii iese cam ce-am avut, dar într-o măsură ceva mai mică și cu alură mai strâmbă. După care altcineva reface refacerea și ne alegem cu și mai puțin. Din când în când mai vine și câte-o lovitură de la centru prin buzunarele instituției sau ale pacienților. Cadrele didactice strigă în van (dacă mai strigă), părinții au devenit specialiști în ținut pumnii, mulți copii abandonează școala (probabil că, dintre europeni, avem cel mai mare număr de tineri care vor să-și dea bacul după 20 sau chiar 25 de ani, fiindcă au renunțat ori au ratat în clasa a XII-a) și mult mai mulți se trezesc că au făcut niște studii pe care nu prea și le-au dorit, au cunoștințe care nu le servesc la nimic și le lipsesc cu desăvârșire abilități fără de care nu se pot descurca și cu ajutorul cărora ar fi putut juca în sistemul economic și social rolul unei rotițe măcar mulțumite, dacă nu și fericite. E și ăsta un mod de autodevorare, cu deosebirea că noi n-o să numim niciodată un ministru cu sarcina de a demantela monstrul de sub el, ci, ca de obicei, unul care învârte vrând-nevrând la manivela mașinăriei de terciuit. Ambiții, visuri, speranțe și, până la urmă, vieți.