Misterul cărării ce duce în viitor

MOTTO: „În temeiul codrului,/Cale nu-i, cărare nu-i,/Că de-a fost vreodată cale,/Ea s-a prefăcut în vale,/ De-i cărare undeva, / Nu mi-o știe nimenea.” (Mihai Eminescu).

Viitorul a fost, este și va fi un subiect captivant, dacă poți să îl ataci cu instrumente perfecționate.
Vă oferim cadou, pentru că sunteți cititori constanți pe cristoiublog.ro, ori chiar ocazionali, un consistent dialog cu scriitorul Dan Dumitru Iacob.

– Cronologic, ce viziune a viitorului rememorați prima din viața dumneavoastră?
– Prima viziune a viitorului a fost aceea indusă de școala generală, legată de anul 2000, când în România urmau să fie, după imaginația noastră concretizată în compuneri dar mai ales în desene, șosele suspendate, mașini de viteză, zgârie nori, multe avioane. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, ni se inocula ideea că în anul 2000 vom trăi în România ca într-un Paradis terestru. Mult mai târziu am auzit acel banc: „- Cum o să fie în comunism? – În comunism o să fie o grămadă mare de cartofi, iar fiecare dintre noi va lua de acolo oricât de mulți cartofi va voi. – Dar mie nu-mi plac cartofiii! – O să-ți plaaaacă!”

– Care au fost următoarele?
– Pentru că am urmat o facultate tehnică, ce nu se plia pe structura mea sufletească, nu am proiectat un viitor. Pe de altă parte, chiar dacă făceai o facultate pentru care aveai vocație, în acei ani viitorul era previzibil: repartiția în câmpul muncii, întemeierea unei familii, nașterea de prunci, obținerea unui apartament cu chirie, împrumuturi la C.A.R. pentru achiziționarea mobilei, obiectelor electrocasnice, covoarelor, perdelelor, economisirea, de-a lungul anilor, a banilor necesari pentru achiziționarea unui autoturism Dacia. Dar a venit revoluția din decembrie 1989 și știm cu toții ce a urmat. Pe de altă parte, după ce am publicat prima carte, în anul 2001, am gândit un viitor în care să fiu membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am continuat să public și în anul 2012 acest viitor a devenit realitate.

– Prin consistenta antologie despre Iisus ați intrat în miezul subiectelor creștine, unde avem și o perspectivă a vieții de după moarte. Cum vă raportați la acest fel de viitor? La viața după moarte?
– Din așezarea creștină, pe care o îmbrățișez, viața este o călătorie către „Împărăția lui Dumnezeu”. Deși intrarea deplină în Împărăție se face după moarte, Împărăția trebuie pregustată, cum se spune, din această viață, trăită în orizontul urmării lui Hristos, prin post, rugăciune, mersul la biserică, fapte bune. Prin tot ce gândește și face, creștinul trebuie să trăiască o „Imitatio Christi”. Acesta este un ideal, desigur, numai sfinții trăiesc așa, nouă cerându-ni-se să fim pe Cale, cu alte cuvinte, să alternăm căderile cu ridicările, iar relația cu un duhovnic, spovedania, împărtășania, participarea la Sfânta Liturghie, trăirea vieții ca o „liturghie de după liturghie”, te ajută să crești duhovnicește. Știu toate acestea, cei mai mulți dintre noi le știm, dar trebuie să recunosc faptul că de la „a ști” la „a fi” este o cale lungă.
Cum putem fi sfinți, a fost întrebat un bătrân înțelept? El s-a gândit puțin, și-a trecut mâna prin barbă, și le-a spus acelor tineri: – Sunteți sfinți, pe cât voiți a fi. Cu alte cuvinte, drumul înduhovnicirii nu este ușor, el presupune disciplină, voință, dar și smerenie, rugăciune, post, toate acestea atrăgând asupra noastră ajutorul Duhului Sfânt. Pentru că, până la urmă, mântuirea, salvarea, este un dar al Duhului Sfânt, un dar al lui Dumnezeu. Și asta pentru ca, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, să nu ne îndreptățim, să nu ne semețim, să nu ne amăgim că doar prin forțele noastre ne-am putea salva. Este bun postul, rugăciunea, frecventarea Bisericii, faptele bune, dar toate acestea sunt doar începutul. Fără Mine, spune clar Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, nu puteți face nimic!
Cimitir înseamnă, în traducere, dormitor, cei ce acolo așteptând a Doua Venire, în Slavă, a Mântuitorului Hristos, pentru Judecata finală. Atunci vom primi cu toții „trupuri de slavă”, atât cei vii cât și cei adormiți, trupuri având vârsta de 33 de ani (vârsta pământească a Mântuirorului), cu atât mai luminoase, mai spiritualizate, cu cât viața noastră pe pământ a fost mai înduhovnicită, cu alte cuvinte, cu cât am trăit mai mult în orizontul celor trei virtuți creștine: credința, nădejdea și iubirea.
În ceea ce mă privește, încerc să-mi trăiesc viața ca pe o călătorie, să fiu pe Cale, cum se spune, cu bucuria de a întâlni, pe acest drum, oameni frumoși la suflet, ca dumneavoastră de exemplu, cu bucuria de a citi despre întâlnirea dintre marile religii ale cărții, de a cunoaște oameni aflați la un înalt nivel spiritual. Până la urmă, dincolo de întâlnirea cu cartea, foarte importantă rămâne întâlnirea cu oamenii îmbunătățiți.
Încerc să privesc îmbătrânirea și, implicit, apropierea sfârșitului vieții pământești, cu seninătatea celui care a primit, de la Bunul Dumnezeu, multe daruri. Până la urmă nu lungimea vieții contează, ci intensitatea cu care trăiești timpul ce ți-a fost hărăzit pe acest pământ, contează câtă iubire ai reușit să dăruiești. Și asta pentru că, la Judecată, asta se pare că vom fi întrebați, câtă iubire am dăruit.

– Care este viitorul cărților?
– Așa cum am mai spus în timpul dialogurilor noastre, cartea pe suport de hârtie nu va dispărea, dar tirajele vor fi mici, iar editurile puține. Lumea virtuală va oferi și cărți pe suport electronic, dar bucuria întâlnirii cu o carte pe suport de hârtie nu va putea fi înlocuită cu succes de nicio formă de acces la un text.

– Trecând la o altă pasiune a dumneavoastră, teatrul. Am înțeles care este viitorul dumneavoastră în teatru. Acum vă întreb care este viitorul teatrului?
– Cred că teatrul nu va dispărea niciodată, pentru că el exprimă nevoia omului de a fi, împreună cu alți oameni, părtaș la actul artistic ce se desfășoară în fața lui, pe viu, cum se spune. Teatrul presupune un fluid care circulă între scenă și sală, un fluid care înseamnă viață, o energie de care omul cultivat are nevoie ca de pâine, apă și aer. Se vor găsi, an după an, modalități noi de a face teatru, așa cum s-au găsit deja în cei treizeci de ani de libertate, structura spectatorilor va fi într-o continuă dinamică, dar, repet, teatrul are în față viața eternă.

– Care credeți că este viitorul interviurilor noastre?
– Cred că viitorul interviurilor noastre este o carte, ce poate purta titlul „Pe cărare”. I-am găsit și un motto: „În temeiul codrului,/ Cale nu-i, cărare nu-i, / Că de-a fost vreodată cale, / Ea s-a prefăcut în vale, / De-i cărare undeva, / Nu mi-o știe nimenea.” (Mihai Eminescu). Eminescu a înțeles: taina cărării vieții fiecăruia dintre noi nu poate fi spusă până la capăt, altfel nu s-ar mai numi taină, dar o carte de dialoguri poate ridica, puțin, perdeaua, întru asimțirea acestei cărări. Mă bucur enorm că mi-a fost dat să trăiesc întretăierea cărărilor vieților noastre, pentru că nimeni nu și-a rupt din timpul lui, spre a-mi pune atâtea întrebări.

– Care sperați să fie viitorul tinerei generații din familia dumneavoastră?
– Sper ca cele două fete ale mele să fie sănătoase, să-și întemeieze o familie, să nască prunci și să urmeze cariera pe drumul căreia deja au făcut pași importanți.

– O întrebare pentru mine?
– Vă rog să punctați, la rândul dumneavoastră, diferitele moduri în care ați privit viitorul, la vârste diferite, ajungând până la vârsta pe care o trăiți acum.
– Etapa 1: Un viitor banal închipuit de mine la vârsta când eram copil și tânăr. O familie, un loc de muncă, în cel mai bun caz apoi o pensie care să îmi ajungă până la luna următoare. Ce penibil! Etapa 2: Mai târziu am încercat, fără instrumentele necesare, că mă gândesc la…moarte. Am spus OK mor. Până când? Încercam să găsesc un capăt al timpului după moarte. Faptul că nu găseam nici un final al acestui timp…îmi dădea un început de fior.. aici am început să mă tem. Nu îmi făcea plăcere să mă opresc la acest subiect. Unul fără ieșire. Etapa 3: O viziune creștină a viitorului, cu tot ce presupune ea și cu o înseninare. Știu ce poate să urmeze. Etapa 4: Lumea lui René Guénon descrisă de Vasile Lovinescu, în cartea dumneavoastră pe care ați avut bunăvoința să o puneți la poștă pentru mine.

– Nu în viitor, ci chiar acum vă mulțumesc pentru aceste interesant dialog. La final, ce viitor doriți pentru cititorii acestor rânduri?
– Le doresc cititorilor acestor rânduri să-și trăiască viața în orizontul iubirii, bucuriei, credinței, pentru că un viitor frumos, luminos, nu poate fi născut decât de un prezent frumos și luminos. Știu, omenirea traversează momente de cumpănă, știu, viețile noastre nu mai sunt, nu vor mai fi cele de ieri, dar mai știu că „ce e val ca valul trece” și că, așa cum ne încredințează la sfârșitul Epistolei I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel, „acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și iubirea. Dar mai mare decât toate este iubirea!”

– Vă mulțumesc frumos