Molotov sau eterna victorie a mediocrității

Pe numele său adevărat Skriabin, Viaceslav Molotov își face loc în cercul strîmt al conducerii URSS în 1921, cînd e ales secretar al Comitetului Central. Moartea lui Stalin îl găsește tot șef: prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, ceea ce însemna, practic, adjunctul dictatorului. Din 1921 și pînă la moartea sa, în 1953, „genialul învățător al popoarelor” face prăpăd printre vechii bolșevici. Troțki, Buharin, Kamenev, Zinoviev sînt executați. Alții, numeroși, sînt trimiși în Siberia sau debarcați din funcții. Viaceslav Molotov, deși aparținînd nucleului bolșevic inițial, rămîne neclintit. Singurul necaz care-l încearcă: arestarea, în 1949, a neveste-si, Polina Simionovna Jemciujina. În rest, Molotov se bucură, în tot acest timp (aproape jumătate de secol) de cele mai înalte funcții în partid și în stat: membru al Biroului Politic, președintele Consiliului Comisarilor Poporului, deputat în Sovietul Suprem al URSS, ministru al Afacerilor Externe, vicepreședinte al Comitetului Apărării. Culmea e că, deși unul din vîrfurile clanului kremlinez, el rezistă și după moartea dictatorului. Rămîne, după 1953, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. E debarcat abia în iunie 1957. N-ajunge însă un muritor de rînd. E trimis ambasador în Mongolia și, apoi, vicepreședinte al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică de la Viena, ca reprezentant al URSS. Abia în 1962 e exclus din partid. Moartea, în 1986, îl surprinde reintregrat de Brejnev în rîndurile comuniștilor.

„Cur de piatră”

Stalin a rămas faimos prin suspiciunea feroce față de toți cei din jur. Orice bănuială de răzvrătire, de contrarietate, se traducea rapid într-o lichidare politică sau fizică a celui vizat. De aceea, la moartea sa, din vechea gardă, adică dintre oamenii lui Lenin, toți fuseseră înlăturați. Cu o singură excepție: Molotov.

Cum se explică această supraviețuire? În Oamenii lui Stalin, Roy Medvedev încearcă să dea un răspuns. Molotov nu era un om, ci o mașinărie. N-avea păreri personale, nu vădea nici o tresărire de individualitate. Nu făcea altceva decît să execute ordinele:

„Rece și priceput, aparent nebîntuit de nici un fel de emoție, Molotov ducea la îndeplinire, fără să cîrtească, oricare din decretele și directivele lui Stalin”.

Această supunere atinge paroxismul în cazul Polinei Simionovna. Problema arestării sale e dezbătută în Biroul Politic. Deși omul numărul doi în URSS, Molotov nu crîcnește. Se întoarce acasă și-și anunță nevasta că va fi arestată. În 1955 fostul secretar al Partidului Comunist din Israel, S. Mikunis, întîlnindu-l pe Molotov la spitalul Kremlinului, îl întreabă:

„Cum ați putut, ca membru al Biroului Politic, să-i lăsați să vă aresteze soția?” Reacția lui Molotov: „Fără să-i tresară nici cel mai mic mușchi al feței sale rigide mi-a replicat: «Pentru că sînt membru al Biroului Politic, și trebuie să respect disciplina de partid… M-am supus Biroului Politic, care hotărîse că soția mea trebuia înlăturată»”.

Un bolșevic fanatic? Știind acest moment al biografiei lui Molotov, am fost tentat mult timp să văd în el întruchiparea încăpățînării de oțel a primilor bolșevici. Omul a făcut parte din garda leninistă. Cea hărțuită de Ohrana țaristă. Cea care și-a lăsat comoditățile mic-burgheze pentru a lua calea vitregă a ilegalității. De aici necruțarea față de el însuși. Ce altceva decît severitate față de propria ființă poate fi acceptul fără crîcnire ca nevasta să-ți fie trimisă în lagăr de către tovarășii tăi de luptă? Cartea lui Roy Medvedev m-a clătinat nițel din această ipoteză. Ea ne înfățișează un Molotov funcționar perfect, capabil de o rezistență fantastică în îndeplinirea treburilor mărunte:

„… Stalin l-a păstrat pe Molotov în Secretariat, atît pentru loialitatea sa necondiționată, cît și pentru eficiența birocratică și puterea deosebită de muncă. Nu avea stofă de conducător și aproape că nu era văzut în mijlocul muncitorilor și al țăranilor. În schimb te puteai bizui pe el că va sta în birou și că va rezolva un număr imens de treburi funcționărești de Secretariat pe care Stalin n-ar fi dorit în mod special să le îndeplinească. Bolșevicii din vechea gardă, care nu apreciau prea mult munca de birou, l-au poreclit pe Molotov, încă de pe atunci, «Cur de piatră»”.

Precizarea contrazice violent imaginea de fanatic. Un fanatic, fie el și bolșevic, refuză hîrțogăria, statul pe scaun, treaba de furnică. Unui bolșevic îi place să arunce trenuri în aer, să pășească în fruntea plutonului de baionete pornite împotriva dușmanului, să moară mai degrabă decît să trădeze. Am acceptat că Molotov nu era un fanatic. Asta nu explica însă lunga lui ședere în vîrf, în apropierea lui Stalin, fără să i se întîmple nimic, deși aparținea vechii gărzi leniniste, atît de bănuită de către Stalin. Supraviețuirea sa – mi-am zis – a presupus o încordare uriașă, eroică, înspăimîntătoare. Încordarea de a nu-și trăda personalitatea. De a nu trece altceva decît un funcționar mediocru. E imposibil ca omul să nu fi văzut tot ce se întîmpla în jurul lui, să nu fi tresărit în adîncurile sale la abuzurile staliniste, să nu fi avut momente cînd îi venea să-și ia cîmpii. Stăpînit de acest raționament, am sărit în sus aflînd că la Paris au apărut Conversațiile cu Molotov. Realizate de Felix Ciuev și editate la „Albin Michel”, cele 140 de dialoguri cu Molotov se anunțau fascinante. Personajul străbătuse o întreagă istorie. Fusese brațul drept al lui Stalin. Semnase Pactul cu Ribbentrop. Șezuse timp de decenii la cîțiva pași de enigmaticul dictator. Se implicase sau măcar fusese martor în cele mai importante decizii ale Kremlinului. Era imposibil – îmi spuneam – să nu fi observat, să nu fi remarcat, să nu fi pus la păstrare în memorie chiar. Chiar „Cur de piatră”, funcționar furnicăresc, pitindu-și personalitatea, era imposibil ca Molotov să nu fi băgat de seamă. Și acum, că Stalin e mort, că perestroika se îndreaptă spre prăbușirea comunismului, să nu-și poată permite a spune tot ceea ce a ținut în el! Nu-l mai oprește nimeni. Dimpotriv, «vîntul schimbării», care bate nu numai prin parcurile moscovite, ca în celebra melodie, dar și prin presă, îl îndeamnă să dezvăluie, să spună adevărul. Lesne de bănuit ațîțarea cu care am așteptat să primesc volumul.

Lectura a fost o imensă dezamăgire. Nici o noutate ascuțită. Nici o dezvăluire zguduitoare. Totul, de la un capăt la altul, o înșiruire de clișee staliniste, prăfuite încă de prin anii hrușciovismului. Stalin, dacă și-ar fi publicat amintirile, ar fi fost mult mai interesant. Banalitatea Conversațiilor m-a lămurit definitiv asupra rezistenței lui Molotov lîngă bomba cu ceas numită Stalin. Dictatorul avea un instinct infailibil în depistarea personalităților. A celor în stare să-l înfrunte. Molotov era însă mediocritatea desăvîrșită. Așa cum îl trădează memoriile, el n-a depășit o clipă, nici în intimitatea intimităților sale, condiția de simplă rotiță. Cum să se teamă Stalin de un om care întruchipa perfect mediocritatea? Cum să se teamă de un piston?
Supraviețuirea lui Molotov e o nouă dovadă a eternei, fatalei victorii a mediocrității.