„Momentul în care a căzut cerul pe mine: Mama mi-a spus să-mi las copilul să moară, că fac altul”

Noiembrie, luna prematurității!
Dacă vă puteți lua câteva minute din timp, veți citi rânduri triste, reale, dar și un final victorios. Veți citi durerea unei mame care a născut prematur, care nu a beneficiat de informații sau susținere. Veți citi despre lipsurile din sistemul medical. Dacă eu, în 2017, la Polizu, am fost luată la 7 m de către doctorul de gardă, o tipă trezita din somn, nu ne putem mira de sistemul din orașele mai mici. Am spus mereu, există și doctori minunați, dar sunt ca la ruletă: ai noroc sau nu ai!

Rândurile de mai jos sunt reale (știu că mă repet, dar vreau să vă asigur de asta), sunt scrise de o mamă de prematur, dar care nu dorește să îi spun numele, tocmai pentru că prematuritatea este subiect tabu unde locuiește. Suntem în 2020, dar unii oameni privesc prematuritatea ca pe un blestem. De aceea îndemn la informare, de aceea „strig” că este nevoie de incubatoare și dotări de care prematurii au nevoie. Este nevoie în toată țara, inclusiv în orașele foarte mici. Mor copii, mor pentru că spitalele din țară, cele care au secții dedicate prematurilor, NU mai au locuri libere, nu mai au incubatoare libere.

Urmează gândurile și trăirile acestui om drag mie, cum a trecut printr-o naștere prematură o femeie simplă de la țară.

„În satul în care locuiesc sau în familia mea nu am auzit vorbindu-se despre nașteri premature.
Nu știam ce înseamnă o astfel de naștere.Sora mea mai mare are doi copii, care au cântărit la naștere 4,05 kg, respectiv 4 ,4 kg si se lăuda cu asta.
Trebuie sa naști copii mari si frumoși și să lucrezi la câmp până te apucă durerile, căci așa făcuseră și mamele noastre.Fiind dintr-o familie cu buget mediu, m-am dus la cabinetul din orașul apropiat de satul în care locuiesc. Cine avea bani mai mulți, mergea la cabinete din orașe mai mari sau în județul învecinat. Doamna doctor la care am ajuns lucra la stat și mi-a fost recomandată.
Dar, nici măcar doamna doctor nu mi-a spus nimic despre o eventuală naștere prematură.Până în săptămâna 30 de sarcină m-am simțit excelent.
La 30 de săptămâni, la un control de rutină, doamna doctor mi-a spus ca am puțin lichid, că fătul are greutate mică și că nu se dezvoltă, că bătăile inimii nu sunt cum ar trebui și că, dacă e să nasc, copilul are șanse doar în Oradea sau Cluj, spitale apropiate de județul meu, Satu Mare.  Acesta a fost momentul în care lumea mea s-a prăbușit. Doamna doctor mi-a spus că, deocamdată, așteptăm.În ziua aceea mi-a făcut o injecție cu dexametazonă, urmând ca următoarele 3 să le fac pe parcursul săptămânii, iar la o săptămână distanță să vin din nou la control.
A fost o săptămână în care am plâns non stop. Nu știam ce urmează. Pe cine întrebam în jur, toate prietenele, amicele, vecinele aveau copii născuți la termen, nu știau cum e sa ai probleme.La fix o săptămână de la consultație, m-a internat. Aveam 31 de săptămâni; m-a dus într-un salon pe ginecologie, unde erau mai multe paciente cu diverse probleme medicale, eu fiind singura gravidă.
Când le-am spus ce probleme am, m-au privit cu milă și se lăudau cum ele au adus pe lume copii mari și sănătoși.
Am primit perfuzii, eram trezită noaptea ca să dorm doar pe partea stângă.Între timp, familiei mele, adică mamei, surorilor, cumnatelor, mătușilor, tuturor în afară de soț, le era rușine cu mine ca nu pot duce o sarcina până la termen.
Nu m-au vizitat decât o dată. De la toate cele întâmplate am început să fac tensiune mare, ajunsesem să fiu consultată si noaptea de asistente, medicamentele de tensiune nu își mai făceau efectul.Mă durea faptul că în salon apăreau alte și alte paciente, toate plecau, doar eu rămâneam acolo.
La vizite, doamna doctor spunea ca va fi bine.Eram internată de 3 săptămâni când doamna doctor mi-a spus ca îmi dă voie sa merg acasă pentru ca eram în săptămâna Patimilor, și să mă pregătesc de Paște, urmând ca marți (după Paște) să revin în spital.
Doar că, în ziua în care a trebuit sa fiu externată, la vizită, la întrebarea pusă doamnei doctor, dacă pot merge acasă, am auzit: „Nu! Tu vei fi transferată la un spital unde există incubator, aici nu avem ce face cu tine!
Nu avem anestezist, nu avem medic neonatolog pentru prematuri si nici incubator, aici puteți muri amândouă”.Doamne, cu ce am greșit de mi se întâmplă mie?!
Eram speriată, plângeam în hohote.Am sunat-o pe mami, mă gândeam: „Doamne, dacă mor, să o mai aud o dată pe mami”.
Îi spun ca voi transferată, să vină la mine, să îmi fie alături orice s-ar întâmpla, îi spun că s-ar putea sa îmi moară bebelușa.
Mi-a spus: „Las-o să moară, că îi face altu’ sănătos, că asta nu a fi om în veci”!
Am plâns și mai mult, și mai tare.La ora 12 și 10 m-am urcat în ambulanță, mami mi-a anunțat soțul între timp și au încercat să vină după noi, doar că ambulanța gonea cu sirena pusă; la fiecare groapă săream în sus de pe scaun, pe targă fiind o altă pacientă.Ajunsă la noul spital, nu cunoaștem pe nimeni, soțul era mult în urmă, pe drum spre spital toată lumea era agitată, țipau unii la alții; cei de la primiri urgențe, că de ce m-au ținut atâta dincolo și de ce m-au transferat în ultimul moment.
Auzeam doar „Haideți repede că moare!”.Doctorița de gardă m-a luat la întrebări, m-a certat, s-a revoltat că de ce nu e soțul cu mine, unde este, de ce nu m-au trimis mai repede.
Mi-a spus: „Eu îți fac cezariană, dar nu garantez pentru viața fătului. Unde e soțul să semneze ca ați luat la cunoștință?”
Am semnat, habar nu am ce. Am urcat pe masa de operație cu spaimă și fără siguranța că bebelușa va trăi.Cezariana a fost un chin. Anestezia nu și-a făcut efectul, eu mâncasem în ziua aceea și am avut vărsături în timpul operației, dar si tensiune mare.
Mi-am văzut fetița pentru două secunde, apoi au fugit cu ea la incubator.
Avea 1,800 kg și 47 cm.
În timp ce m-au cusut, am întrebat cum este fetița, dacă va trăi. Mi-au spus: „Așteaptă-te la ce e mai rău”.

După ce m-au scos din terapie intensivă și am reușit să merg, am plecat în căutarea fetiței, căci nimeni nu mi-a spus nimic despre ea.
Am găsit-o la terapie intensivă, o asistentă mi-a arătat care este incubatorul fetiței mele; nu aș fi recunoscut-o, era toată fire si perfuzii, inclusiv în cap.
Mi s-a spus să mă pun pe picioare și să fac rost de lapte matern, căci altfel nu trăiește, fiindcă stomacul ei nu primește lapte praf și ei au doar un tip de lapte praf pentru prematuri.
De aici a început lupta pentru a scoate lapte matern. Am băut 6 litri de ceai într-o noapte.

Am scos lapte matern până la urmă, am împrumutat pompa spitalului; era o singură pompă pe toată secția. Nu aveam bani să îmi cumpăr o pompă a mea, așa că, din 3 în 3 ore mergeam prin saloane să caut pompa, să scot lapte pentru fetița mea.

După 5 zile am fost transferată într-un salon de mame însoțitoare, aveam alarmă setată si mă mulgeam tot din 3 în 3 ore. La un moment dat, am crezut că pompa îmi scoate inima din piept, aveam răni, durere și multă oboseală.

Nu am avut parte de un psiholog, nici de susținerea familiei extinse. Doar soțul îmi era alături.
Tuturor le era rușine cu mine și fetița mea, îi spuneau „arătare”.
Am rămas internată până când fetița a avut 2,1 kilograme și am ieșit pe semnătură, că mă reîntorc la vaccin când fetița are 2,5 kilograme.
Acasă, am adus-o încetul cu încetul la sân pe fetiță, astfel că am reușit s-o alăptez până la 2 ani și 7 luni.
Drumul a fost lung, greu, obositor și anevoios.
Nașterea prematură a fost o durere imensă, durere adâncită și de cei din jur, eu neprimind felicitări. În schimb, am primit critici, marginalizare, ignorare.”

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc că ați citit! Nu uitați, prematuritatea nu este o boală!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „„Momentul în care a căzut cerul pe mine: Mama mi-a spus să-mi las copilul să moară, că fac altul””

  • Ce minune sunteti toti trei- fetita, tu si sotul!! Sa va ajute Dumnezeu sa o vedeti mare – cu siguranta va fi un copil deosebit de destept, frumos si sanatos!
    Sa cautati bloguri de mamici cu prematuri – sunt multi si se poate intimpla oricui – sa va consultati sa vedeti pasii pe care i au urmat si o sa fie foarte bine pentru Dvs.
    Poate sa nu uitati sa ii puneti numele Sfintului din ziua in care s a nascut – acela va va ocroti minunea si o va feri de duhul lumii si de rau. Felicitari pentru copila si inima sus!! O sa va fie foarte bine!! Doamne Ajuta!!

  • Doamne Iarta-ne, ca putina dragoste mai e in noi! Slava Domnului ca e in viata copilul si ca sotul doamnei ii este alaturi.

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară