Monica Anisie. De la problemele ei cu gramatica la problemele noastre cu școala

Dezamăgirile și lipsa încrederii sunt termenii care ne pot caracteriza cel mai bine politica ultimilor treizeci de ani. Generație după generație și-a consumat din ce în ce mai repede doza de optimism. Speranțele împletite cu așteptările a ”se face ceva” au devenit confirmările unor generații care au început, din ce în ce mai des, să caute alte căi departe, cât mai departe de patrie.

Generații întregi de elevi performează doar acolo unde încăpățânarea unor dascăli cu vocație mai există. Acolo unde în institute se mai strecoară și oameni pasionați de ceea ce fac. În rest, parcă avem o strategie de a racola de la mediocrități în jos. De mult prea mult timp România nu mai are o strategie. Nici în diplomație, nici în educație sau sănătate. Nici în privința transporturilor sau a industriei. Peste tot vedem resemnări, găști și interese minore. Suntem doar ca să fim și nimic mai mult.

Toate aceste fapte nu au consolidat societatea civilă, ci au disipat-o. S-au dus și reacțiile și presa aceea care nu primea ordine de la guvern. Multora li se pare normal azi să aibă un președinte bezmetic care nu are în vocabular mai mult de câteva sute de cuvinte. Un om care este atât de șters încât e greu de stabilit și pentru cei mai darnici cu ce va rămâne în istorie. S-au păcălit milioane de oameni cu imaginea sa de profesor de fizică dintr-un oraș din Ardeal și cu faptul că ar veni dintr-o familie de germani. Unii, în prima sa campanie prezidențială, l-au comparat cu Carol I, de parcă oamenii și epocile sau evenimentele se pot compara.

Este inacceptabil, dar totuși real, ca în această perioadă când nu știm cum e cu școala, dar știm sigur că alegerile vor avea loc, să avem un ministru al Educației agramat la propriu. Cum își pot duce părinții copiii la școală și nu se întreabă de ce acceptă ca ministerul Educației să fie condus de o asemenea echipă care nu are nicio tangență cu educația de calitate? Ne punem întrebări și ne stresăm plecând de la ideea că acolo, la minister, o echipă chiar se stresează pentru a ne asigura nouă condiții optime. În fond, la minister au ajuns oameni care nu au realizat nimic în viața lor, oameni care au tot fost puși în funcții de către un sistem care, practic, și-a propus să-i numească pentru că restul vine de la sine. Unde nu există, nu ai ce cere.

Am ajuns în situația în care politicienii în preajma alegerilor locale își dau cu părerea despre educație. Și se preocupă, în declarațiile lor, de tot felul de lucruri secundare precum wc-urile din curtea școlilor sau cum ajung copiii la școală. Despre educație, nimic. Despre proiectul România Educată, evident nimic.

O altă problemă care mi-a atras atenția este cea a purtării măștilor la școala primară. Pentru cei care au copii nu este o surpriză faptul că aceștia nu vor putea sta ore întregi cu masca pe față. Spre exemplu, în Franța, masca este obligatorie în școli de la vârsta de 11 ani. Cum decidentul nu are copii, este ușor de impus condiții pe hârtie. În practică, miile de copii (până în 10 ani) nu vor sta cu masca pe față ore întregi, mai ales cei care vor sta și la after school. A impune reguli de dragul de a impune înseamnă practic să-ți iei meseria la mișto! Despre stresul învățătoarelor care trebuie să respecte această regulă tâmpită nu mai vorbim. Ce-i faci unui copil care aleargă și îi cade masca de pe nas sau unuia care vrea să mănânce ceva? Îi ții o teorie despre Covid? Îi explici unui copil de șase ani că masca este importantă? Dacă nu te înțelege?

Aceleași persoane care mare parte dintre ele se plimbă din partid în partid, care-și calculează fiecare pas spre a prinde un alt mandat, sunt preocupate, evident, de școală în fiecare septembrie. Dacă alegerile locale pică tot în septembrie, politicianismul devine și mai expresiv.

Ca români, ne-am croit un drum spre consolidarea tuturor românilor într-un singur stat. Nu a fost simplu. Pentru acest scop au murit milioane. Avem un trecut din care ne putem trage seva. Ne poate inspira, ne poate oferi modele. România a dat civilizației mondiale o seamă de personalități care au contribuit la dezvoltarea științei și tehnicii universale.

Chiar și în perioada socialist-totalitară am reușit să supraviețuim prin educație și cultură. Generații întregi au ieșit de pe băncile liceelor și universităților cu cunoștințe solide. Erau foarte puțini, în anii nouăzeci, care să nu știe ce este România, ce sunt românii, de unde venim sau ceea ce reprezentăm. În acei ani erau prea puțini cei care terminau liceul, nu mai zic o facultate, și nu știau să scrie.

Dezbaterile clasei politice în anii nouăzeci aveau substanță, se dezbăteau idei și chiar dacă nu s-au ridicat la așteptările noastre, ne dăm acum seama că a fost generația care a încheiat un ciclu istoric. Ieșirea din socialismul-totalitar în așa zisul capitalism s-a făcut bezmetic, fără un plan, fără o strategie.

Istoric, românii se mobilizează doar în momentele critice. Intrarea în NATO și U.E. a reprezentat unul dintre ultimele momente când s-a creionat o strategie. Parcă scopul nostru a fost doar să ajungem acolo, să intrăm.

În ultima perioadă, campania electorală nu se mai axează pe idei, proiecte sau realizări. Ci pe atacuri la PSD, în mare parte. Prin repetarea obsesivă și tâmpă a jurnaliștilor și politicienilor anti PSD, campaniile ies din logica mesajului propriu și a proiectelor și se mută în zona de ură.

Neimplicarea civică și în politică a marii mase a românilor a născut monștrii care se pare că performează. În România, de bine de rău, puterea nu a fost deținută doar de un grup politic.
Prin aceste alegeri (locale + parlamentare) probabilitatea de a ajunge toată puterea în mâinile aceluiași grup politic este evidentă. Mai ales într-o perioadă tulbure.