Moravuri de pe vremuri

În „Memoriile“ sale, fostul director al Universului, Stelian Popescu, dezvelește un colț din mizeria politicianistă a României de la începutul secolului al XX-lea, țară pentru care democrația occidentală rămînea, totuși, o formă fără fond. Era după 1907. Stelian Popescu decide să candideze ca independent la Colegiu III în circumscripția Prahova. Luîndu-se în serios, viitorul jurnalist bate județul în lung și în lat, comună după comună. Surprinși de noua formulă, cei de prin sate îi dau asigurări că-l vor alege. Iată însă ce se va întîmpla în realitate, realitatea unei țări în care guvernul cîştiga alegerile în chip automat:

„Colegiul avea două feluri de alegători, direcți, preoţii şi învățătorii, şi indirecți, aleși de țărani în alegeri comunale, organizate de prefect. Țăranii mi-au spus că să mă fac că nu-i cunosc, dar ei în oraș mă vor vota pe mine. În ziua alegerilor, toți alegătorii au fost convocați în gările Sinaia, Breaza, Comarnic, Cîmpina, de unde urmau să meargă cu trenul la Ploiești. Toţi s-au bucurat de această înlesnire, dar vagoanele cu alegători erau mereu desprinse şi rămîneau prin gări, trenul mergînd mai departe. Au protestat, au ameninţat şefii de gară, dar aceştia nu au putut decît să-i ducă la Ploieşti cînd s-a terminat votarea.“

Independentul Stelian Popescu ajunge la balotaj cu ceilalţi candidaţi. A doua zi urma reluarea votării. Prefectul, reprezentantul puterii, adică, nu se lasă. Poliția îi adună pe alegători de pe la gazde și îi ține ascunși, ca să nu se prezinte la vot. Stelian Popescu, întîia oară confruntat cu astfel de manevre, îşi retrage candidatura. Peste ani, el va ajunge ministru al Justiţiei. Un nou prilej de a se confrunta cu moravurile politicianismului românesc:

„După vechile obiceiuri, fiecare spera să plaseze pe cît mai mulți din ai săi în locurile bune din magistratură.“

Acelorași moravuri le aparținea șantajul prin presă. Chiar dacă Stelian Popescu, naționalist fiind, îl pune pe seama gazetarilor evrei, totuși, fenomenul semnalat de el nu poate fi ocolit. „Memoriile“ întreprind o lucidă radiografie:

„Presa avea considerația ei, și deci și cei care scriau în ea erau temuți. Astfel, multora le era teamă să nu intre pe mîna ei, în special oamenilor cumsecade, care nu vroiau să se expună criticilor.

Profitind de această teamă, evreii din presă au început să facă presiuni asupra oamenilor politici care, în onestitatea ce-i caracteriza, țineau foarte mult la părerea opiniei publice, dar și contra particularilor, pentru a le stoarce bani. Vinovaților de articole nedrepte nu li se întîmpla nimic, și asta din considerente de libertate a presei.“

Ca judecător de instrucție la cabinetul V Ilfov, pe la 1900, lui Stelian Popescu îi cade în mînă un asemenea caz de șantaj. Din descrierea lui ne putem face o imagine nu numai a presei de pe vremuri, dar, din nefericire, și a presei de azi:

„În aceasta conjunctură au fost trimiși la mine doi ziariști evrei de la ziarul lui Constantin Mille (zis omul evreilor). Aceştia erau Castelan şi Munteanu – pe numele adevărat Kastelbaum şi Goldemberg. Erau reclamaţi de un coreligionar de-al lor şi prinşi în flagrant delict. Reclamantul spunea că duc o campanie infamă contra sa, acuzîndu-l de trafic cu minore cu America de Sud. La început le-a dat ceva bani să tacă, dar campania s-a intensificat, și i se cereau sume din ce în ce mai mari. S-a adresat unui avocat care l-a sfătuit ca, în acord cu Politia, să-i prindă pe şantajişti în flagrant delict.“

Din nefericire, între situaţia de la 1900 şi cea de acum nu e o identitate completă. Asta pentru că nu cunoaştem pînă în acest moment vreun caz în care șantajiștii din presă să fi ajuns pe mâna poliției și a justiției.

Tot ca judecător de instrucție, Stelian Popescu se va ocupa și de celebra escrocherie Andronic. Meșterul afacerii proceda extrem de simplu. Ne povestește faimosul gazetar în „Memoriile“ sale:

„Andronic pretindea că poate face dintr-un pol de aur, doi, ba chiar mai mulți. Invita la el pe naivi, într-o cameră întunecoasă, acolo scotea din buzunar un napoleon, pe care trecîndu-l prin foc devenea verzui, după care spunea:

«Pot face din astea la infinit, acesta e de aramă, dar eu îl transform în aur adevărat dacă îl pun într-o baie de aur, care e foarte scumpă și acum nu am banii necesari pentru a mi-o procura!»

Punea apoi moneda într-o tigaie, o trecea prin foc unde se înverzea și spunea naivului:
«— Ia-o!»

Acesta punea mîna, se frigea bine și o lăsa jos. Atunci Andronic scotea o sticluță cu un lichid pe care îl turna peste moneda verzuie care redevenea aurie…
«— Ia moneda și du-te să vezi dacă e bună. Nu mă tem ca nu o să mai vii!»

Naivul lua moneda de mică valoare, o schimba și strîngea ce bani mai avea, venea apoi la Andronic, ca acesta să-și cumpere apa de aur și să-i facă mai multe monede. El lua banii, dîndu-i întîlnire peste cîteva zile, cînd spunea că nu a găsit încă apa de aur. La o nouă întîlnire încerca și nu reușea, spunând că a fost păcălit. Mai dădea cîteva întîlniri în care se văita din nou că a fost înşelat.“

Fiind vorba de monede, Codul Penal de atunci pedepsea nu numai pe escroc, dar şi pe cel care se lăsa tras pe sfoară. Pe aceasta se baza Andronic:

„Daca naivul îl ameninţa cu reclamaţia, Andronic îi arăta Codul Penal, acesta plecând speriat, șantajistul își continua escrocheria cu alții mai ales din «lumea bună», care se temea de scandal.“

Ce era apa de aur?

„Acid azotic, ce înlătura cocleala de pe monedă, redîndu-i strălucirea.“

Afacerea Andronic s-a petrecut prin anii 1888-1889. Cu un secol, așadar, înaintea CARITASULUI postdecembrist. Ce unește cele două escrocherii? O slăbiciune umană banală, sesizată de Stelian Popescu:

„Puțini oameni rezistă tentaţiei de a se îmbogăţi fără muncă. Dacă vine unul care ştie să le prezinte o îmbogățire uşoară, sînt gata a se lăsa păcăliţi.“