Mult mai bine ar fi sunat: Omul ca măcelar

Complexele originii. La un restaurant din Cotroceni, înregistrez o emisiune pentru TVR pe tema onoarei. În fața mea, la masa de pe care tocmai au fost luate scrumierele, stă Florica Ichim, convocată și ea, pentru că dezbaterea se va opri, cum e și de așteptat, asupra personajelor camilpetresciene. (Distinsa publicistă e o cunoscută editoare a scrierilor lui Camil Petrescu) . Vine vorba despre tentativa de sinucidere din finalul „Sufletelor tari”. Florica Ichim e în continuare o fană a lui Camil Petrescu. Eu, așa cum am mai mărturisit, m-am detașat în timp de personajele nu doar lucide, ci și vanitoase, ale scriitorului. Drept pentru care țin să precizez că Andrei Pietraru e o victimă a unui sindrom pe care l-aș putea numi al imaginii. Ca toți orgolioșii, el se dă de ceasul morții pentru a fi văzut de ceilalți într-o anumită lumină. Ioana Boiu îl acuză de oportunism , deoarece are despre el o imagine născută din prejudecățile față de plebei. Ea crede astfel că un ins sărăntoc precum Andrei Pietraru nu poate fi un om de onoare, condiția asta definind doar bărbații din lumea înaltă. Un bărbat autentic, din soiul care l-a dat pe Napoleon, ar fi privit detașat o asemenea acuzație, convins că valoarea n-o dă blazonul, ci personalitatea. Andrei Pietraru e însă un produs al mentalităților intelectuale interbelice. Asemenea lui George Enescu, lui Nae Ionescu, el are complexele originii umile. Și acuzația femeii (o prețioasă ridiculă, în definitiv) lovește în plin.

Film. Antena 1 dă în două părți un film de factură hollywoodiană: Elena din Troia. Mă străduiesc să-l văd. Știam destul de bine Iliada bătrânului Homer. Cândva. Cu trecerea timpului, am uitat-o. Nu în așa măsură încât să-mi dea emoții finalul. Și un analfabet știe că, la sfârșit, Troia e învinsă, grație Calului Troian, ajuns sintagmă de mare preț în analizele politice.

Contrar așteptărilor, filmul nu e hollywoodian la modul absolut. Excepție făcând câteva secvențe de superproducție, cu mari adunări de oști și cu grandioase reconstituiri de corăbii, el se dedică amorului dintre Paris și Elena. Elena, devenită din Troia prin căsătoria cu fiul lui Priam, face obiectul unui efort de reabilitare. Nu e femeia fatală, încăierând nu numai bărbați, dar și popoare, ci un personaj complex, împărțit între sentiment și datorie. De mai multe ori e gata să se întoarcă la Menelau pentru a salva Troia de la asediul întins pe 10 ani. A urmări un film de o asemenea anvergură pe un post tv autohton e un uriaș examen de stăpânire de sine. Firul istorisirii e întrerupt brutal de publicitatea din afara calupurilor normale: secvențe marcate cu P, dar ivindu- se atât de brusc pe micul ecran încât o clipă simți nevoia să te freci la ochi: Elena din film, blondă.
Blondă, cu părul lung curgându-i în plete.

Într-o secvență cheie, plină de dramatism, ea aleargă în ultima clipă spre corabia lui Paris, desprinsă deja de țărmul spartan. E un moment cheie, deoarece eroina se decide în ultimă instanță să meargă cu Paris la Troia și această decizie va fi nefastă pentru soarta cetății. Știind asta, urmărim scena cu sufletul la gură, atinși nițel, într-o măsură hollywoodiană, evident, de aripa fatalismului grecesc.

Deodată Elena din Troia alergând despletită lasă locul unei june asemănătoare, tot blonde și tot despletite, care-și încheie prezența lingușind șamponul Garnier. Nu e doar izbitoare asemănarea dintre cele două secvențe, făcându-te să crezi, o clipă și stupefiat, că Elena din Troia, în loc să urce în corabia de destin, s-a apucat de reclamă la șamponul Garnier. E și trecerea bruscă, năucitoare, fără preparative prealabile, de la o secvență al cărei dramatism îl trăiești la o secvență imbecilă, de publicitate aidoma.

Urmând istoriile homerice, Elena din Troia insistă pe fatalismul de destin. Priam, regele Troiei, avertizat de Cassandra că nou-născutul Paris va fi dezastrul Cetății, se dă peste cap să scape de el. Fatalitatea de tip elen trebuie să-și spună cuvântul. Astfel că lucrurile se înlănțuie inextricabil. Orice ar face eroii, destinul se împlinește până la urmă. Elena se înfățișează goală bărbaților din anturajul lui Menelau tocmai când Paris, sol al Troiei, intră în sală. Dacă nu se nimerea în acel moment, n-ar fi văzut-o, nu s-ar fi îndrăgostit, n-ar fi furat-o și grecii n-ar fi pornit la asediul Troiei și Troia n-ar fi căzut. În numeroase momente de răscruce faptele se potrivesc astfel încât Destinul să-și spună cuvântul. Dacă, indiferent ce ar face omul, destinul se împlinește, ce rost mai are să te zbați, să acționezi? Oricum, până la urmă tot cum vrea Destinul se întâmplă.

Însuflețit de aceste întrebări, caut prin bibliotecă lucrări despre afacerea Elena din Troia. Surprinzător, cărțile de istorie n-o tratează. O lasă în zona Mitologiei. Găsesc mai întâi unele date în Dicționarul civilizației grecești. Doar despre Troia. Seria scoasă de Larousse pentru uzul marelui public nu acordă atenție Elenei din Troia în volumul Marile evenimente din istoria femeilor. Dau însă peste amănunte bogate în alte două volume: „Cupluri celebre“ și „Marile tragedii“. Mă impresionează mult (poate și pentru că e două noaptea, când oboseala aduce cu ea melancolia) cele două pagini din „Marile tragedii“, consacrate sfârșitului Troiei.

Titlul capitolului: „Secolul al XII-lea înainte de Christos. Cei cincizeci de fii ai lui Priam masacrați și strangulați. Devastarea Troiei“.
Mult mai bine ar fi sunat: Omul ca măcelar.