Soarele miezului de octombrie încălzește cu zgârcenie acoperișurile și caldarâmul orașului. Pandemia se lăfăie și ea la soare pe câte un gard, zburând apoi de la o mască la alta, căutând vreun loc nepăzit unde să se aciuiască. Un gură-cască-omul străzii, fluieră, imitând sirenele ambulanțelor. Lumea îl admonestează. Râde mucalit: Hăhăhă…ați vrea să-mi ardeți o scatoalcă, dar vă e frică să mă atingeți. Nuu-i vooie!! Hăhăhă! Nuuu-i voie să puneți mâna pe mine. Vă puteți „contramina”! BAU! Lumea trece ocolindu-l cu grijă fiindcă omul își poartă chipul la vedere, iar râsul său împrăștiind stropi, altă dată doar jalnic, e acum e macabru. Fiind aproape ora prânzului, mă gândesc să fac o ultimă tură pe aleile ce mărginesc parcul de bulevard. Ajunsă în dreptul insuliței numită Monte Carlo, mă opresc încercând să-mi amintesc în câte ipostaze am văzut eu locul ăsta. Când eram elevă, prin anii 60 și veneam vara cu părinții să bem bere rece și să mâncăm șnițel vienez, restaurantul arăta cam așa: https://arhiva.uniuneaarhitectilor.ro/a-3510/restaurantul-monte-carlo-din-parcul-cismigiu-vedere-spre-insula
Exista și un bar, unde se putea bea un expresso sau un frappé. Aveau și o foarte bună înghețată asortată. Cu timpul a devenit tot mai neîngrijit, iar prin anii 90 bucătăria de aici ajunsese, ca și cea de la Capșa, să servească la masă feluri de mâncare asezonate cu legume din conserve. Celebrele bame ațoase, roșiile fleșcăite și decolorate sau vinetele amărui din borcan acompaniau diverse platouri absolut neîmbietoare. Acum, în 2020, restaurantul e renovat, ambianța e plăcută, meniurile și serviciul sunt excelente, dar suflă vântul printre mese și scaune deoarece restaurantul e închis. Îmi urmez drumul și mă îndrept spre chioșcul – pustiu acum – unde în zilele de duminică diverse orchestre sau fanfare încântau cu polcile și valsurile lor oamenii ieșiți la promenadă. Trec pe partea cealaltă a drumului și nu pot să nu-mi amintesc zarva tinerilor din vremea studenției mele adunați la un sirop cu sifon sau la un pahar de bragă la cârciumioara numită ”La Buturugă”. Mă așteptam să fie liniște și aici, când colo, ce să vezi, gălăgie mare! Se ceartă de mama focului doi tineri îmbrăcați în costume ciudate. Aș crede că sunt studenți actori într-o pauză de filmare dacă nu ar vorbi o engleză ciudată, cumva arhaică. Amândoi poartă colorate costume elisabetane și pălării cu penaj. Îndrăznesc o întrebare. Nici nu mi-am terminat vorba că s-au grăbit să-mi răspundă.
– Eu sunt Drayton, doamnă. Ne-am ales locul ăsta fiindcă am auzit că Charles de Wales, fiul Elisabetei a doua, de Windsor adică, și-a găsit niscaiva rubedenii pe aici, prin țara asta. Am fost puțin descumpăniți la început, dacă să pornim sau nu la asemenea drum, dar ne-am amintit că i-am promis lui Will că vom face tot ce ne stă în putere să punem lucrurile în ordine. Mai vorbește tu acum, zise, dând un cot celuilalt bărbat. Dar vezi cum faci să n-o sperii pe doamna.
– Cu ce să mă sperie? Aplecându-se spre urechea mea, îmi șoptește repede – Ben era faimos în Globe Theatre când juca rolul fantomei tatălui lui Hamlet.
– Ben Jonson mă numesc și da, are dreptate Drayton, i-am promis lui Will că vom spune tuturor că nu e drept să creadă lumea ce-a spus vicarul* ăla. Nimeni nu are dreptul să spună că Will a murit iac-așa de febră. Nici noi nu știm din ce i s-a tras.
Mă uit la ei cum stau aici la doi pași de mine pe scaunele alea verzi, cu vopseaua scorojită și îmi vine să-i întreb ”nu cumva Will al lor o fi avut covid?” Drayton, parcă auzindu-mi gândul spune:
– Covid? Nici gând! No way! Păi a scăpat el de ciuma bubonică, aia din o mie șase sute nouă. Teatrele din Londra au fost închise vreme de 60 de luni. Supărare mare pentru cei de la King’s Men.**
– Și acum ce-o să faceți? Ați nimerit în plină pandemie. Ați scăpat de ciuma bubonică ca să ajungeți la ceva atât de periculos? Nu v-ați gândit că nu e momentul cel mai inspirat pentru o asemenea călătorie? De fapt, care este scopul turneului vostru? Să vorbiți despre prietenia voastră cu Will, despre regretul unei morți neașteptate sau să răzbunați zvonul vicarului de Stradford?
Drayton și Bern Jonson își aruncară unul altuia o privire scurtă și răspunseră într-un glas:
– Toate! Toate astea sunt rămășagul făcut între noi, dar și gândul pe care am vrut să-l comunicăm lui Will, dar el deja închisese ochii pentru vecie.
Îmi stătea pe limbă să-i întreb de ce nu s-au dus să se răfuiască la Stradford cu acel vicar sau de ce nu au căutat hanul unde a locuit Will în ultimele zile, dar faptul că au ajuns ”La buturugă” era totuși cel mai curios lucru. Se pare că și de data asta Drayton mi-a ghicit nedumerirea, dovadă fiind felul în care mi-a răspuns:
– Doamnă, v-am văzut intrând într-o seară, dinaintea Anului Nou 2000, la Royal Shakespeare Company la noi, în Stradford-upon-Avon. V-am auzit vorbind așa, cu elan, spunând: „Ce om prietenos, acest Will! Scrie despre năpăstuiți, despre șmecheri, despre visători, despre idealiști. Scrie teatru ca să le dea un rost bun actorilor, care actori fiind bucuroși vor ferici publicul. Și pe deasupra, indiferent de timp este mereu un om al prezentului”.
Când m-am apropiat de locul unde erau așezați, vrând să mai adaug ceva, am zărit doar câțiva porumbei ciugulind printre pietricele. Parcul era pustiu. Scaunele din lemn cu vopseaua scorojită nu mai erau acolo de câțiva ani. Doar buturuga mai era iar în jurul ei creștea iedera.
https://vederi.blogspot.com/2012/11/bucuresti-gradina-cismigiu.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Drayton
https://www.nosweatshakespeare.com/resources/era/contemporaries/ben-jonson-poet-playwright/
https://en.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare
https://www.london-unattached.com/royal-shakespeare-company-stratford/
*Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616, la vârsta de 52 de ani. A murit în decurs de o lună de la semnarea testamentului său, document pe care îl începe descriindu-se ca fiind în „sănătate perfectă”. Nicio sursă contemporană existentă nu explică cum sau de ce a murit. O jumătate de secol mai târziu, John Ward, vicarul din Stratford, a scris în caietul său: „Shakespeare, Drayton și Ben Jonson au avut o întâlnire veselă și, se pare, au băut prea mult, deoarece Shakespeare a murit de febră acolo contractată”. Nu este un scenariu imposibil din moment ce Shakespeare îi cunoștea pe Jonson și Drayton. Dintre omagiile unor colegi de autor, unul se referă la moartea sa relativ subită: „Ne-am întrebat, Shakespeare, că ai mers atât de curând / De pe scena lumii la obositoarea cameră a mormântului.
** The King’s Men a fost compania de actorie în care William Shakespeare (1564–1616) a activat în cea mai mare parte a carierei sale. Actorii cunoscuți sub numele Lord Chamberlain’s Men în timpul reginei Elisabeta I, au devenit Oamenii regelui în 1603, când regele James I a urcat pe tron și a devenit patronul companiei. Brevetul regal din 19 mai 1603 care autoriza compania King’s Men a numit următorii actori în această ordine: Lawrence Fletcher, William Shakespeare, Richard Burbage, Augustine Phillips, John Heminges, Henry Condell, William Sly, Robert Armin, Richard Cowley, și restul asociaților lor.
Lasă un răspuns