Fane Ghiniţă nu lucrează de ieri, de azi, la RATB. Are deja în spate cinci ani de experienţă în materie de mulţimi care aşteaptă în staţie. Drept urmare, îţi poate aprecia pe loc, după o simplă privire, potenţialul de devastare al unei mulţimi strînse într-un loc. La cursurile de calificare, special organizate pentru conducătorii de pe mijloacele de transport în comun – metrou, autobuz, tramvai, troleibuz – li se înfăţişase, cu ajutorul unor imagini video, scara potenţialului unei mulţimi aşteptînd un mijloc de transport în comun. Din cîte-şi dădea el seama, avea în faţa sa o mulţime care atinsese deja gradul 10 pe scara respectivă. Numărătoarea se făcea de la cinci la zece, imitînd într-un fel Scara Richter. Ca şi în cazul cutremurelor însă, gradul zece pe scara potenţialului devastator trecea mai degrabă ca o posibilitatea teoretică decît ca o realitate practică. La unul dintre cursuri, profesorul le prezentase un fost vatman, devenit o legendă vie în lumea conducătorilor de mijloace de transport în comun, pentru că, la un moment dat, se confruntase cu o mulţime de gradul 9,7.
– Şi cum a fost?! se grăbiră să-l întrebe ei, mai mult din curiozitate, decît din interes, deoarece, ca toţi tinerii, nu credeau că lor li se va întîmpla vreodată nenorocirile enumerate şi descrise la cursuri.
Cel întrebat nu scosese o vorbă. Se mulţumise să dea din mînă. Şi acum, după atîţia ani de la întîmplare, îi pierea glasul de spaimă amintindu-şi prin ce trecuse.
Şontîc-şontîc, autobuzul se apropie de staţie. Întreaga fiinţă a lui Fane Ghiniţă se încordă într-un amestec de spaimă, incitare şi mîndrie. Spaimă, pentru ce putea să se întîmple. Incitare, pentru că situaţia îi cerea tot ce avea mai bun în el. Orgoliu, pentru că, iată, a fost dat lui, Fane Ghiniţă, un tînăr care se pierdea în anonimatul conducătorilor de transport în comun, să se confrunte cu o mulţime de gradul 10 pe scara potenţialului devastator.
Cînd li se vorbise despre gradul 10, li se prezentase nu numai notele definitorii ale mulţimii, dar şi mijloacele prin care se putea ieşi viu şi nevătămat din situaţie. La vremea respectivă, Fane Ghiniţă nu dăduse prea mare atenţie celor spuse de profesor. Nu numai el procedase astfel, ci şi ceilalţi de la curs, convinşi, după cum li se şi precizase, că-i vorba de o situaţie mai mult ipotetică.
Totuşi, acum, graţie încordării care-i convocase toate forţele personalităţii, Fane Ghiniţă îşi aminti deodată, ca şi cum le-ar fi auzit cu vreo cîteva minute mai înainte, paşii ce se cereau urmaţi într-o asemenea situaţie.
Se vîră în viteză şi se intră în plin în mulţime. Sărind într-o parte, zbierînd, înjurînd, mulţimea din staţie, luată, totuşi, prin surprindere, îşi mai reduce potenţialul devastator. Se merge cu autobuzul (sau, mă rog, tramvaiul, troleibuzul, metroul) în viteză cale de trei sute de metri mai departe de staţie. După care se frînează brusc. Printr-o astfel de manevră se dă posibilitatea să coboare, golind parţial sau total autobuzul, celor care călătoreau pînă aici. Altfel, cei ce urmau să coboare s-ar fi întîlnit fatalmente cu cei ce voiau să urce. Evident, fără a mai avea răbdare să coboare ceilalţi. Impactul dintre cele două mulţimi putea avea efecte catastrofale asupra autobuzului.
În 99% din cazuri, autobuzul rămînea fără partea din spate, făcută ţăndări în confruntarea dintre cele două puhoaie.
La fel de important, manevra contribuia la micşorarea potenţialului devastator al mulţimii din staţie. Văzînd că autobuzul a oprit, totuşi, mulţimea îşi recapătă speranţa, şi o rupe la fugă spre locul respectiv. Alergînd pe rupte, lovindu-se, înjurîndu-se, călătorii îşi mai pierd din energia colosală strînsă pe parcursul aşteptării.
3 comentarii pentru articolul „Mulţime de gradul 10”