Mulţime de gradul 10

Chiar dacă nedorită, alergarea celor trei sute de metri e, totuşi, o întrecere. Cei care ajung primii nu mai sunt atît de furioşi, încîntaţi, că i-au întrecut pe ceilalţi.
Desigur, toate acestea nu transformau o mulţime de gradul zece într-una de gradul zero, corespunzînd unui singur călător pe care şoferii, oprind în staţie autobuzul gol, îl invită să se urce.
Ele reuşeau însă pînă la urmă să coboare cu cîteva grade potenţialul devastator al mulţimii.

Zis şi făcut.
Huruind înfricoşător, aruncînd trombe de fum albastru, înecăcios, pe toate găurile, nu numai pe ţeava de eşapament, autobuzul se năpusti în cei din mijlocul Bulevardului (aceştia săriră într-o parte şi-n alta, cum era de aşteptat), trecu pe lîngă staţie în viteză şi, după trei sute de metri, frînă brusc, atît de brusc, că i se desprinse o tablă din spate.

După cîteva clipe de descumpănire, mulţimea îşi reveni şi o luă la goană spre autobuz. Înainte de a apăsa pe butonul de deschidere a uşilor, Fane Ghiniţă îşi îngădui să se uite în oglinda retrovizoare. Aşa cum învăţase la şcoală, de cum o rupse la fugă, mulţimea îşi pierduse masivitatea înfricoşătoare. După primii 50 metri, alcătuia deja o coloană. O tînără zveltă, cu cizmuliţe de import şi o blană albă, ieşită t la spălat, alerga graţioasă, ţinîndu-şi căciuliţa cu mîna. O doamnă care se ţinea bine, în ciuda vîrstei, secondînd-o, se lupta din greu cu fusta strîmtă, care o împiedica la alergat.

Un tînăr cu fes alerga zvîrlind din picioare ca un mînz.
În spatele lor, pe la mijlocul cohortei, totuşi, se tîra grabnic pe asfalt, dovedind o iuţeală surprinzătoare, un tip cu amîndouă picioarele retezate.

Gata!
Nu mai putea întîrzia.

Fane Ghiniţă apăsă pe butonul uşilor. Să se deschidă toate trei, şi cei ce voiau să coboare să se rostogolească pe trotuar, golind parţial autobuzul. Cînd avea să ajungă la autobuz, mulţimea trebuia să găsească toate cele trei uşi deschise.

Dar toate, absolut toate – ţinuseră să precizeze toţi cei ce le vorbiseră despre potenţialul devastator al mulţimii. Dacă doar una e deschisă, Doamne fereşte! mulţimea se enervează atît de tare încît, nu de puţine ori, în loc să coboare urcă brusc pe scara potenţialului devastator.
Numai că uşile nu se deschideau, deşi el apăsase nu o dată, ci de zece ori. Cei dinăuntru zbierau ca apucaţii văzînd îngroziţi cum mulţimea care voia să se urce se apropia ameninţător.

Şi-n timp ce el apăsa pe buton, mulţimea ajunsese la autobuz în întreaga-i pornire spre devastare. Ceea ce se pierduse pe parcurs se recuperă rapid la întîlnirea cu uşile închise. Pentru că nu se mai punea problema urcării pe uşi, mulţimea se năpusti asupra autobuzului, dîndu-l de a dura de cîteva ori. După care, răcorită, se urcă pe podeau devenită acoperiş şi se aşeză comod între roţi.

Deşi fură numeroşi călători răniţi, doar Fane Ghiniţă muri lovindu-se cu tîmpla de volan în cădere.
Sacrificiul său n-a fost însă zadarnic.
În decembrie 1989, serviciile secrete străine studiară atente acest moment uitat nu numai de lucrătorii RATB, dar şi de bucureşteni.

Învăţăturile desprinse din această cercetare fură aplicate cu brio la mulţimea strînsă în 22 decembrie 1989, în Piaţa Comitetului Central.
O mulţimea care ajunse astfel, în cîteva clipe, la gradul 10 pe scara potenţialului devastator.

Pagini: 1 2 3