Nașteri pe căi ocolitoare

Spuneam într-un articol anterior că în ultimii 30 de ani tot mai multe viitoare mămici se decid în favoarea unei nașteri „fără stres”, adică fără dureri (!), planificabilă și mai ales rapidă. Practic numărul operațiilor cezariene a explodat de la 15% în anii 1990 la mai bine de o treime în 2011. Asta în Germania, dar există țări precum Turcia, Cipru sau China, unde fiecare a doua gravidă preferă bisturiul, ori anumite clinici din Brazilia în care 80% dintre sarcini se finalizează astfel. Trendul se menține. Tot mai mulți părinți doresc să-și întâmpine progeniturile ca pe niște Cezari. Că doar istoria ne spune că inovațiile – tutunul, alcoolul, drogurile, zahărul, înghețata, mătasea, variolizarea etc. – au fost mai întâi apanajul celor sus-puși, înainte să deservească și masele. Prin urmare, tot așa trebuie să fi decurs lucrurile și cu venirea pe lume fără chinurile facerii.

Ei bine, aici e vorba de o mare confuzie și de o mică legendă. O putem spune fără cercetări amănunțite și fără multe dovezi, plecând de la o simplă privire în dicționar. Cuvântul latin pentru a tăia/a secționa este caedere. Așadar, originea termenului cezariană semnifică mai degrabă incizie (tăietură) și nu atribute împărătești. Copiii aduși pe lume astfel erau numiți caesones, adică „butași”, fie că supraviețuiau sau nu. De aici și până la caesar (împărat) n-ar fi mare distanță lexicală, se interpune, însă, o diferență semantică semnificativă. Greu de crezut că marele Cezar ar fi fost adus pe lume astfel – cu 100 de ani î.H. –, așa cum pretinde legenda încă vie pe alocuri. Nu de alta, dar nici o mie de îngeri păzitori n-ar fi făcut posibilă supraviețuirea gravidei, or, mama Cezarului pare-se că a mai trăit vreo cinci decenii după ce l-a adus pe lume. Însuși împăratul Iustinian a emis un decret în secolul VI prin care interzicea practicarea barbarei intervenții asupra altor gravide decât a celor deja decedate și ajunse spre finalul sarcinii, cu scopul vădit de a salva măcar una din vieți. Alții pretind că însuși numele lui Cezar ar proveni de la un strămoș al său, adus pe lume astfel. Oricum ar fi, la acea vreme, o astfel de naștere nu putea fi decât un gest de disperare, nicidecum o preferință.

Germanii nu se lasă intimidați și continuă să se folosească de termenul imperial și astăzi, deși mitul pare să se fi demistificat de mult. Specialiștii îi spun sectio caesarea, marea majoritate, însă, recurge la edificatorul Kaiserschnitt (tăietură imperială), naștere împărătească. Dacă Cezarii și-au împrumutat numele de la „caedere”, mult mai plauzibil ar fi ca el să se fi referit la tăieturi de sabie și mai de loc la venirea pe lume pe căi ocolitoare (sau pe scurtătură, depinde pe perspectivă!). Altminteri ar fi profitat de „ușurare” și Maria Tereza, împărăteasa care a adus pe lume… 16 copii în urmă cu aproape trei secole! Cărțile de istoria medicinei pretind că prima cezariană încununată de succes (supraviețuirea mamei!) s-ar fi practicat pe la 1500. „Succesul” s-a dovedit a fi doar excepția care a continuat să confirme regula alte câteva secole, fiindcă, până în secolul XIX, decesele materne au continuat pe bandă rulantă la vremea când chirurgia nu se desprinsese încă de măcelărie și nu avea cunoștință despre cum să vindece astfel de răni. Scăpa cine putea atât de trepanații cât și de cezariene – și aceia erau foarte puțini. Din cezariana fără narcoză, fără dezinfecție și fără multe cunoștințe despre sutura și îngrijirea plăgilor scăpa de obicei copilul.

Faptul că astăzi avem de toate și că de la Semmelweis încoace lăuzele nu mai plătesc cu viața „consultațiile” unor medici care se considerau mai presus decât Hygieia și refuzau cu infatuare spălatul pe mâini nu înseamnă că trebuie să abuzăm. E salutabil faptul că pacienții au dreptul la mai multă autonomie și la luarea de decizii cu privire la sănătatea lor, dar numai în cunoștință de cauză și după o informare corectă și completă. Orice intervenție și orice intruziune în integritatea corporală a cuiva nu poate și nu trebuie să aibă loc decât atunci când beneficiile depășesc cu mult riscurile. În cazul de față, când pericolul unei nașteri pe căi naturale pentru mamă sau produsul de concepție e infinit mai mare decât riscul adus de cezariană. Ce rost are să suporți niște chinuri sfâșietoare ore, ba chiar zile în șir, dacă există alternative? O cezariană în zilele noastre este aproape lipsită de riscuri (parcă am mai auzit asta și cu alte ocazii?!) – așa spune propaganda care neglijează consecințele pentru ambii protagoniști, pentru mamă și pentru nou… extrasul pe lume. Omite cu dibăcie să menționeze că operația lasă urme, chiar dacă mulți operatori și-au perfecționat într-atât tehnicile, încât tăieturile sunt tot mai mici, mai disimulate și mai bine suturate, aproape invizibile.

Lucrurile au degenerat mult și continuă s-o facă. Dintr-un un act disperat – de a sări în ajutorul unor tinere femei ajunse la capătul puterilor și în pragul morții din cauza unor situații care împiedicau fetușilor venirea pe lume și le grăbeau mamelor plecarea –, nașterea pe scurtături chirurgicale s-a transformat în deziderat, într-un vis frumos al multor mămici care se tem cumplit de stresul unei nașteri pe căi naturale. Poveștile de groază de odinioară despre cezariene pe viu… s-au transformat în relatări și reclame feerice despre maternități pline cu mame și bebeluși fericiți, ajutați de bisturie și de tot felul de instrumente – foste de tortură – să se admire unul pe altul la cel mult 30 de minute de la debutul durerilor facerii, ba chiar de multe ori înainte ca ele să apară.

Cezariene la cerere – deviza contemporaneității. Iar dacă gravidele nu știu să ceară, sunt consiliate și dirijate subtil spre ocolirea anatomiei, ignorarea fiziologiei și eludarea relațiilor afective ulterioare dintre mamă și copil, a primei vaccinări naturale, a sănătății transmisibile de la mamă la făt. Nu peste mult timp vom atinge și următorul deziderat: pepiniere de bebeluși de sinteză, fără mamă și fără tată, extrași direct din retortele laboratoarelor, și atunci femeile vor fi scutite și de neajunsurile sarcinii. (N-ar trebui să ne mire dacă și natura va face uz de dreptul de a opta pentru un viitor „fără oameni”!) La vremea când se nășteau „decrețeii”, cezariana era cel puțin la fel de jinduită ca și astăzi, deși motivele erau altele. Cezariana era colacul de salvare pentru femeile obligate să aducă pe lume prea mulți copii cu prea puține șanse, numai că regimul veghea cu ochi de Argus la fiecare aprobare pe care medicii se încumetau s-o acorde doar în baza unor indicații stricte. Motivul era unul pragmatic: o cezariană o impunea pe următoarea, iar cea de-a doua bloca definitiv seria nașterilor, deoarece riscul de complicații ar fi fost mult prea mare.

Astăzi nu se mai ține cont de indicații medicale absolute ori relative, ci procedura e o afacere cât se poate de rentabilă pentru operatori și pentru instituțiile medicale. Mai puțin pentru tinerii părinți, care fac eforturi financiare considerabile pentru a-și îndeplini visul nașterii fără dureri. Ca și când tăietura însăși nu ar avea motive să doară! Durerile nașterii naturale încetează și sunt uitate aproape instantaneu, odată cu minunea venirii pe lume a unei noi ființe, grație hormonilor produși cu acea ocazie. (Dacă n-ar fi așa, nicio femeie n-ar aduce pe lume mai mult de un copil!) Cele provocate de bisturiu de-abia atunci încep, și însoțesc orice mișcare, tuse, strănut sau hohot. Incizia și cicatricea rămasă îi vor aminti mereu tinerei mame de experiența unică pe care a ratat-o. Zile în șir va fi nevoie de chimie și de manevre externe pentru calmarea durerilor care tulbură simțitor bucuria primelor grimase și a inegalabilului contact intim care este alăptatul. Până și alăptatul – care se cere introdus cât mai devreme pentru efectele benefice în refacerea anatomică și inițierea legăturii afective mamă-copil – e destul de chinuitor la început, întrucât hormonul prolactină stimulează contracțiile uterului lezat de bisturiu, provocând dureri. Natura are „experiență” milenară în refacerea trupului și înviorarea sufletului după naștere și facilitează reluarea imediată a micilor îndeletniciri – băi, dușuri, gimnastică – pe care cezariana le întârzie. În timp ce alte mămici își strâng la piept bebelușii, născătoarele „fără stres” rămân țintuite la pat de catetere, tuburi de dren, bandaje și… dureri.

Să vedem totuși câteva dintre neajunsurile intervențiilor. Admitem că în ultimul timp s-au făcut multe progrese. (Ceea ce nu înseamnă că, dacă tot avem tehnologia, e musai s-o folosim cu orice ocazie!) În primul rând e vorba de narcoză. Nemaifiind barbarii de pe vremuri, recurgem la decuplarea durerilor de care se tem atât viitoarele mămici. De multe ori se recomandă și se preferă anestezia locală, mai puțin periculoasă pentru făt. Pe deasupra, le permite mamelor să „trăiască” nașterea la modul „conștient” – orice va fi însemnând asta. Avem tehnici tot mai perfecționate care fac posibile intervenții cât mai „blânde” pentru țesuturi și organe. Avem cunoștințe solide de igienă, lucrăm cu instrumente sterile și folosim dezinfectanți, la nevoie facem uz de antibiotice pentru a combate eventuale infecții. Cu toate progresele, cezariana rămâne o intervenție chirurgicală ca oricare alta. Nu putem pretinde nici măcar la o singură operație că ar fi total lipsită de riscuri. Ca dovadă, mortalitatea înregistrată o depășește de trei ori pe aceea cauzată de nașterile pe căi naturale.

De trei ori mai mare e și riscul altor complicații. E posibil ca anestezia să ia durerile cu mâna, să nu uităm, însă, că și ea cere jertfe, tot așa cum și diverse alte manopere se pot concretiza când nu te aștepți în hemoragii, tromboze, embolii, infecții, deficiențe de cicatrizare, lezări de organe interne, nervi secționați și pareze de lungă durată, cicatrici vicioase și aderențe însoțite de dureri cronice, poziționări neavantajoase ale placentei și riscul rupturii de uter la o viitoare sarcină, la care a doua cezariană nu mai e o alegere, ci o necesitate. Din păcate, pachetul complicațiilor nu se adresează doar mamei, ci și copiilor, prin trecerea mult prea rapidă și fără menajamente dintre două lumi, ceea ce le poate crea probleme serioase de adaptare și de respirație, îi poate leza cu instrumentele chirurgicale ori îi expune unor riscuri de infecții.

Am lăsat la urmă două dintre cele mai importante efecte ale ruperii prea rapide și de multe ori brutale de trupul matern. Pe de o parte e vorba de microbiomul intestinal și pe de alta de legătura afectivă dintre mamă și copil. Flora microbiană vaginală și intestinală maternă are o pondere esențială la debutul colonizării sugarului. În lipsa lor, colonizarea se va face cu… ceea ce oferă spitalul și persoanele străine de familie, or, una e colonizarea benefică inițiată de lactobacili și cu totul alta ocuparea nișelor din intestin cu streptococi, acinetobacter sau alți germeni de spital. Printre altele, microbiomul joacă un rol important în dezvoltarea ulterioară a sistemului imunitar al copiilor, influențându-le metabolismul și starea de sănătate. Dacă la asta se mai adaugă și lipsa sau întârzierea alăptatului, prejudiciile sunt deja programate. Unii încearcă să mimeze natura și practică (post)însămânțarea bebelușilor cu bacterii recoltate din vaginul mamei, dar asta nu egalează nici pe departe „prima imunizare” practicată de natură. La trecerea prin canalul natural de naștere, pielea bebelușilor este și ea colonizată cu acele bacterii, or, tamponarea la repezeală cu câteva bacterii materne nu ține locul orelor bune de contact și transfer intens. Nu mai vorbim de riscurile pe care le implică practica supranumită vaginal seeding sau microbirthing.

Cum să înlocuiască toate aceste metode-surogat acea incredibilă dar adevărată minune a lumii? O minune care se pierde în eternitate și pe care nu am descifrat-o decât parțial, suficient, însă, cât să ne uimească și să ne umilească. Să ne dea de înțeles că nu-i tot una să participi la nașterea copilului tău pe post de actor sau de spectator. Atașament, sau atașare… detașată. Și durerile își au rolul și rostul lor. Nu trebuie să fii nici masochist, acceptându-le, dar nici ipohondru, ca să fugi de ele. Ajunge o simplă și edificatoare reflecție: Deși durerile nașterii sunt considerate a fi cele mai intense din câte cunoaște omul, mai puternice decât cele cauzate de fracturi, membre fantomă, colici și alte nevralgii etc., miliarde de femei le-au supraviețuit milioane de ani, iar specia e departe de a fi pe cale de dispariție. Acele dureri își găsesc un final la fel de fulgerător precum le-a fost începutul, și în locul lor se instalează cea mai profundă dintre fericiri.

O contracție a mușchiului uterin (miometru) din travaliu e comparabilă cu o bătaie a inimii filmată cu încetinitorul. Miometrul, placenta și fătul însuși participă la scrisul partiturii, cu toții se folosesc de prostaglandine, care transmit comanda fiecărei fibre musculare. Cu timpul se implică întregul organism matern dar și fetal la orchestrarea impecabilă, care pregătește calea și facilitează ultimii pași din uter și primii din lumea din afară. O pleiadă de hormoni și neurotransmițători se implică în comunicare, stăpânește o forfotă ca-n stupul de albine, e ca o comprimare a marelui univers, cu aștri care se nasc din neant în timp ce alții apun, unii scapără, alții străfulgeră și luminează ori blochează drumuri. Ne-ar lua prea mult să-i prezentăm pe fiecare, dar putem alege unul singur, care pare să fie dirijorul sub bagheta căruia se desfășoară fascinantul spectacol.

Oxitocina, hormonul-multitalent. Dovadă nenumăratele „nume de botez”: hormonul nașterii, lactației, coeziunii sociale, orgasmului, dezmierdării, atașamentului, iubirii, empatiei etc. Eliberat de regina glandelor – hipofiza, atât maternă cât și fetală –, orchestrează și dirijează seria fenomenelor însoțitoare ale durerii supreme soldate cu minunea supremă: aceea de a da viață vieții. I-am înțeles greșit mesajul și am crezut că o simplă injectare de oxitocină sintetică e de ajuns să regizeze divina constelație, ori să te facă mai sociabil și mai iubit(or). S-a dovedit că substanța nu trece de bariera dintre sânge și creier. Și chiar dacă ar face-o, n-ar putea acționa în lipsa restului verigilor și a receptorilor de care să se cupleze. Oxitocina nu este un declanșator, ci un catalizator și posibil amplificator. Nu hormonul este acela care declanșează în noi afecțiunea, ci tandrețea este aceea care-i stimulează producția într-un organism pregătit să-l utilizeze corespunzător. (Oxitocina singură e ca Viagra fără libido.) Altminteri ne-am fi rezolvat de mult problemele din parteneriate, familii și societate și lumea ar fi plină de empatie!

Posibilitatea asistării de nașteri pe căi naturale e tot mai rară, deși multe clinici o includ în pachetul de oferte. O cuplează însă de condiția ca mama și fătul să se bucure de o sănătate exemplară și niciunul să nu prezinte vreun impediment. Totul e ca medicul să fie condus de onestitate și nu ademenit de hârtiile foșnitoare la constatarea acelei stări. În caz contrar, se recurge la medicalizarea actului celui mai normal și natural din lume: anestezii epidurale, perfuzii cu oxitocină, ruperi artificiale de membrane, folosirea de forceps sau alte instrumente ajutătoare, ori epiziotomii (tăieturi de perineu) etc. Puține cezariene sunt cu adevărat necesare. Mai puțin de 10% sunt indicații medicale. Și, deși multe site-uri, articole și experți recomandă nașterea pe căi naturale, cel puțin tot atâția fac neobosiți reclamă… contra naturii. Ce fel de medici sunt aceia care acceptă – ba chiar recomandă – un stres chirurgical cu urmări neprevăzute pentru mamă și copil? Cum se împacă toate acestea cu (con)știința celor care, deși nu mai depun un jurământ, au totuși o deontologie? A acorda pacienților mai multă autonomie nu înseamnă a te supune unor capricii care pleacă de la dezinformare și de la o propagandă mercantilă și care le pot pune viața în pericol.

Scopul ar trebui să fie aducere pe lume de copii sănătoși și nu de copii cu date de naștere ușor de ținut minte și de efect. Cezariana e o alternativă de rezervă și de nădejde. Faptul că o astfel de alternativă ne stă mereu la dispoziție și că putem recurge la ea în situații de urgență ar trebui să fie suficient și liniștitor. Restul… ar trebui lăsat în seama naturii. Contrar vehiculărilor, nu-i deloc practic și nici comod să adormi (să fii adormită) cu un prunc în pântece și să te trezești o oră mai târziu cu el alături „fără să fi simțit nimic”. Ideal ar fi „să simți totul”, tot acel miracol din care și tu faci parte, compus din clipe inegalabile și irepetabile.