Naţionalism cu usturoi

Întîlnire cu cititorii la Librăria Adevărul, pentru lansarea unui număr din Historia cu Dosarul Cine sînt şi ce vor secuii.
Burniţează, ca toamna.
Pe o astfel de vreme, Bucureştiul, urît prin naştere, devine odios. Deşi plec de acasă la 5.30, ajung la Librărie pe la 6 şi 5, după începere. Marele Bulevard e o turmă de maşini înaintînd greoi, una cu farurile în fundul celeilalte. N-am să înţeleg niciodată cum de se face un balamuc auto de asemenea mărime la o simplă ploicică.

Librăria e o încăpere mică, ocupată, bag seama, de cum intru, de persoanele care mă scot din sărite la aşa-zisele întîlniri cu cititorii.
Mă aşez pe scaunul de la măsuţa joasă, ce vrea să închipuie un soi de prezidiu.
Cît vorbeşte Ion Ioniţă, redactorul-şef al revistei, la un microfon portabil, în genul celor cu care, pe vremuri, vedeta cobora de pe scena Casei de cultură a Sindicatului, pentru a se opri în dreptul unui spectator cu aspect de om serios, ca să-l pună să cînte, arunc o privire participanţilor.

În primul rînd, stau ţepene, dezvelindu-şi pulpele fără vreun alt motiv decît că nu le mai încape fusta din pînză ieftină, cîteva fătuce.
Una dintre ele îmi sare în ochi prin modestia înfățișării. Autorul studiului despre Secui predă la Universitate. O fi vreo studenta de-a lui din anul întîi, vreo provincială care n-a ajuns să se strice – vorba lui Cezar Petrescu – în oraşul blestemat!
Da, sigur, e studentă de a lui! A venit ca s-o vadă profesorul, alt motiv nu-i dibuiesc, descoperindu-i privirile pustii.

Lîngă el, un bărbat care mă pune imediat în stare de alarmă. Rufos, nespălat, cu încălţări suspecte, şi-a spînzurat pe piept un ecuson în cuprinsul căruia reuşesc să citesc:
Press!
Şi mai înfricoşător!
Insul notează de zor ce spune Ion M. Ioniţă. Nu susţin că vorbele lui Ion M. Ioniţă nu pot fi consemnate la o adică, mai ales, dacă lucrezi la o instituţie care se ocupă cu cititul gîndurilor. Românii însă au o părere atît de bună despre părerile lor încît dacă vei vedea pe unul – precum cel de la sindrofie – notînd ce spune un altul, să fii sigur că nu e român sau, dacă e român, stă prost cu echilibrul personalităţii.

Ecusonul şi notatul sînt suficiente semne pentru a mă alarma.
În primul rînd de scaune, ultimul loc pe stînga, stă un nebun. Unul dintre acei nebuni pe care-i întîlneşti în orice loc unde se întîmplă ceva oficial. Îl recunoşti uşor după cum e împodobit cu ecusoane, decoraţii, bliz-blizuri şi după cum îi fixează pe vorbitori cu o scînteie ciudată în priviri.

Desfăşurarea întîlnirii îmi confirmă sinistrele gînduri din debut.
Cei care se ridică să spună sau să întrebe ceva sînt bătrîni mucegăiţi în naţionalismul care pute a transpiraţie pigmentată cu usturoi.
Naţionalismul ostentativ, ţipător, mă scoate din sărite, aşa cum i se întîmpla şi lui Caragiale.

La politicieni e dovada şmecheriei împinse pînă la banditism.
La oamenii simpli e dovada prostiei de mult devenite imbecilitate.