Pe 16 martie 1999, România e primită în NATO.
În ziarul Cotidianul, pe care-l conduceam la vremea respectivă, relatărior de la Ceremonie, preluate de la marile Agenții de presă, le adăugam comentariul meu zilnic acum intitulat Primejdia unei iluzii deșarte.
Cred că e util să-l republic azi la mai mult de un sfert de secol de la moment.
La sediul NATO de la Bruxelles a avut loc ieri (16 martie, n.n.) ceremonia primirii oficiale a celor trei noi membri: Polonia, Cehia și Ungaria. Momentul e punctul culminant al unui proces care a început la summit-ul de la Madrid, din iulie 1997, cînd dintre statele candidate – România, Slovenia, Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia și Lituania – au fost preferate doar cele trei țări ale Europei Centrale. În perioada premergătoare reuniunii, România a dus o campanie furibundă, atît în plan intern, cît și în plan extern, pentru a se număra printre favorite. Admiterea țării noastre în primul val a fost transformată într-un țel pentru care actuala putere, instalată în noiembrie 1996, a risipit o energie uriașă. Cu toții ne amintim de isteria colectivă de pînă la momentul Madrid, denumită de jurnaliștii și politicienii lucizi: NATO-mania. Ea a cuprins forme care ne fac azi să zîmbim dacă luăm în calcul nota lor de carnaval: de la succesiunea de declarații hiperoptimiste ale unor politicieni ai puterii, în frunte cu Emil Constantinescu, pînă la loteria națională născocită de un post particular de televiziune. Cu toate eforturile depuse de marile puteri pentru a ne consola (trecerea României într-un paragraf de complezență, împreună cu toate celelalte candidate respinse, printre țările apreciate pentru progresele făcute în vederea admiterii; vizita lui B ill Clinton la București; lansarea de către occidentali a refrenului flașnetar: Porțile Alianței rămîn deschise), decizia de la Madrid a produs o uriașă dezamăgire tuturor românilor. Această stare de spirit și-a găsit expresia în numeroase fapte politice și sociale. S-au ivit și s-au afirmat tezele complotului internațional împotriva României. S-au produs multe declarații politice, păreri jurnalistice, ba chiar și materiale cu pretenție de studiu științific privind noua împărțire a Europei, care ar aminti-o pe cea de la Ialta. Opoziția n-a scăpat prilejul de a acuza puterea c-a înregistrat un eșec de proporții. La rîndu-i, Puterea, trecînd la contraofensivă, a bătut monedă pe teza că responsabilitatea aparține fostei puteri. Care putere, întîrziind reforma, lăsîndu-se suspectată de orientare neocomunistă, ba chiar fiind reprezentată de un agent KGB, precum președintele Ion Iliescu, a făcut ca România să rateze admiterea. Mai mult sau mai puțin brutal, actuala putere a lăsat să se înțeleagă că România s-ar fi numărat printre preafericitele admise în valul doi dacă ar fi cîștigat alegerile nu în 1996, ci în 1992. Pe acest fond, actuala putere a lansat în 1997 teza potrivit căreia, peste doi ani, la summit-ul de la Washington din aprilie 1999, grație osîrdiei pe care o va depune în procesul de democratizare și instalare a economiei de piață, dar mai ales, grație amiciției care se va întări între președintele Emil Constantinescu și liderii marilor state occidentale, România va fi admisă în al doilea val.
Aderarea oficială a celor trei state la NATO, petrecută în 12 martie 1999, a dat presei din întreaga lume posibilitatea de a publica o imensă cantitate de comentarii despre decizia luată la Madrid în urmă cu doi ani. Parcurse cu atenție, toate comentariile evidențiază un adevăr: decizia de admitere în NATO a doar trei țări dintre candidate n-a fost rezultatul unei bătălii duse pînă în ultimul moment, ci transpunerea în plan oficial, public a unei hotărîri pritocite în cancelariile occidentale cu mult înainte, încă din clipa cînd s-a pus chestiunea unei lărgiri a NATO spre Est. Din acest punct de vedere, neincluderea României în primul val era un fapt fatal, depinzînd de o serie de cauze fără nici o legătură cu situația din România și, mai ales, fără nici o legătură cu o posibilă atitudine ostilă a marilor puteri occidentale, a Americii îndeosebi, față de țara noastră. Așa cum arată toate articolele dedicate în aceste zile de presa internațională aderării celor trei țări la NATO, lărgirea Alianței spre Est a stat, chiar din clipa cînd s-a lansat ideea, sub semnul rațiunilor politice și nu strategice. Judecînd din punct de vedere militar, NATO n-avea nevoie, pentru a deveni mai puternică, de includerea unor noi țări din Est. În primul rînd, pentru că, spre deosebire de răposatul Tratat de la Varșovia, forța NATO n-a constat în mărimea teritoriului pe care se aflau trupe ale Alianței, ci în continua perfecționare a tehnologiei militare. Din acest punct de vedere, dacă NATO și-ar fi propus să devină mai puternică după 1989, mai mult ca sigur efortul nu s-ar fi orientat către mărimea numărului de state membre, ci către perfecționarea potențialului său militar din punct de vedere tehnologic. În al doilea rînd, după căderea comunismului, NATO n-avea nevoie de nici o sporire a forței sale. Dispariția Tratatului de la Varșovia a făcut ca NATO să rămînă singura alianță militară coerentă de pe glob. Dacă s-ar fi pus problema unei logici, atunci normal ar fi fost ca odată dispărut dușmanul pentru care a fost creat în 1949 NATO, să intre în lichidare. În al treilea rînd, includerea în NATO a unor noi state, provenind din fostul lagăr comunist, conturează riscul unei slăbiri și nu a unei întăriri militare a Alianței. Articolele consacrate situației în care se află armatele Poloniei, Cehiei și Ungariei insistă pe starea mai mult decît dezastruoasă în materie de înzestrare materială, de prezență a tehnicilor de vîrf, de pregătire a militarilor. E limpede nu numai că în perioada următoare aceste țări vor trebui să depună un efort bugetar mare pentru a se adapta la standardele NATO, dar și că Alianța va avea mai mari bătăi de cap pînă cînd Polonia, Cehia și Ungaria se vor integra efectiv, din punct de vedere militar, în structurile Alianței.
Excluzînd raționamentele strategice ale admiterii celor trei țări, rămîn de iscodit raționamentele politice. O epuizare a acestora în spațiul limitat al unui editorial e imposibilă. În aceste condiții, ne vom limita doar la cîteva. E vorba mai ales de faptul că extinderea Alianței spre Est s-a dorit a fi o decizie simbolică. Toate comentariile dedicate ceremoniilor din aceste zile insistă pe teza că, prin includerea celor trei foste state comuniste, abia acum putem vorbi de o modificare a ordinii europene stabilite după încheierea celui de al doilea război mondial. Din acest punct de vedere, ar fi fost suficientă și includerea în NATO – adversarul de 50 de ani al blocului sovietic – a unei singure țări din fostul lagăr comunist. E drept, divizării Europei i s-a pus capăt o dată cu prăbușirea zidului care împărțea Berlinul. Rămăsese, totuși, chiar dacă toate țările foste socialiste au luat-o pe drumul democrației, un zid invizibil al Berlinului. Extinderea spre Est a alianței militare occidentale care e NATO a avut astfel semnificația depășirii unui prag psihologic. Din acest moment, chiar și țările care n-au fost admise în primul val, precum România, pot răsufla liniștite. Continentul e sub stăpînirea Occidentului. Indiferent dacă vor fi sau nu admise în NATO, în viitorul apropiat, și alte foste state comuniste. Important, decisiv rămîne faptul – cum subliniază toate comentariile – că Occidentul s-a mișcat spre Est. Din acest moment, extinderea nu mai are nici o importanță.
Admiterea a doar trei dintre fostele țări comuniste e, cel puțin în plan simbolic, trecerea tuturor țărilor foste comuniste în sfera de influență a Occidentului. Fiind vorba de un gest simbolic, era normal ca numărul țărilor admise să fie cît mai restrîns. De ce însă Polonia, Cehia, Ungaria și nu, să zicem, Polonia, Ungaria și România? Răspunsul îl dă un articol apărut în numărul din 15 martie 1999 al cotidianului „International Herald Tribune“. Titlul spune totul despre conținut: „O dată cu expansiunea NATO, Germania a ajuns, pentru prima oară, înconjurată de aliați“. Autorul, Roger Cohen, arată că din 1871, din momentul reunificării într-un stat, obsesia Germaniei a fost de a nu avea vecini dușmani efectiv sau dușmani potențiali. Prin includerea în NATO a Cehiei, Poloniei și Ungariei în fine, după mai mult de un secol, mai precis de la unificarea din 1871, Germania își îndeplinește visul de a fi plantată în mijlocul unui teritoriu european protector. Așadar, decizia de a include Polonia, Cehia și Ungaria a fost influențată decisiv de Germania, țară care de altfel a și investit masiv în aceste foste state comuniste înainte de summit-ul din 1997.
Existau, așadar, cu mult înaintea lui iulie 1997, toate datele că România nu va face parte din primul val de aderare. Atunci, de ce s-a creat și s-a întreținut isteria națională poreclită NATO-mania?
domnule Cristoiu, se pare ca acest sit era cumva „protejat”. Find foarte cunoscunt si cu mare influenta media. bezmetici nu au prea mult curaj sa impuna prea multe inderdicti. Mai mult, unele servivi culeg date despre prostaci. sa le fie de bine. Ma deranjeaza cumplita ca secu nu este pro -Romania.