Ne cocoțăm, din nou, pe morți

12 ianuarie – o zi care a arătat, din nou și din nou, cât grotesc și mârșăvie invadează sufletele noastre, cât de multă nemișcare și nepăsare există în noi. Acea zi în care nu spui nimic, aștepți să treacă, pentru ca timpul să ia, ca o apă mare, toată mizeria lăsată de suflete sterpe de bunătate.

În urmă cu un an, în aceeași zi, murea Cristina Țopescu. Ați auzit pe cineva să își reamintească? Nu cred. Chiar dacă atunci s-au cocoțat toți pe această știre, toți empatizau și se lamentau cât de mult o cunoșteau și o iubeau, dar nimeni nu îi deschidea ușa casei.

Marți, o altă știre tristă ne-a mișcat și ne-a revigorat simțurile, iubirile, prieteniile. A murit Bogdan Stanoevici. Covid, firește! Nu alte sute de infecții care și-au făcut cuib în spitalele noastre și despre care nu se discută.
Citeam cum fiecare își exprimă, într-o formă sau alta, un regret, o laudă, o părere, dar nimeni nu intra în esența și substratul adevăratei probleme care ne macină.

Da! Cu adevărat, omul acesta era rezervat în privința virusului, era împotriva purtării măștii, dar se considera un om sănătos, își și făcuse testul de câteva ori, dar aceste argumente nu ne pot transforma în aplaudacii răului. Uite! Vezi ce a pățit! Așa îi trebuie!

Doamne, cât de negru îți poate fi sufletul pentru a te bucura de asemenea dureri și nenorociri, cât de mult îți poți dori, pentru un amărât de rating, să vinzi suflete și să creezi monstruozități mediatice.

Am văzut iarăși oameni scoși de la naftalină care se lamentau și se erijau în apărătorii dreptății, corectitudinii și perfecțiunii. Oameni ale căror chipuri străluceau de bucurie că au acum ocazia să explice că toți trebuie să fim o turmă, că toți trebuie să fim roboței încolonați într-o gândire unitară, fără urmă de umanitate și normalitate.

E dureros, e chiar înspăimântător să privești acest spectacol ce se va stinge, fără aplaudaci, în doar câteva zile, iar noi să rămânem atât de superficiali și nepăsători la acest microb care invadează, cu o rapacitate terifiantă, sufletele noastre. Nu covidul, nu sistemul medical infecțios ne omoară, ci răul ce ne ține captivi și ne hrănește sufletele.

Câte zile or să mai treacă până să ne cocoțăm, din nou, pe o tragedie, cât timp până ne vom bucura de răul pe care-l vedem în jur. Doar pentru a exclama: „Am avut dreptate!”. Chiar dacă nu este așa.