„Neamul nevoii”

Un om a murit într-un mall din Timișoara în timp ce-și făcea târguielile, fără ca semenii lui, aflați în preajmă, să se sinchisească  de teribila tragedie. Stane de piatră în plin avânt consumerist, dezolant tablou! Oribil! Dezumanizarea s-a întins asemenea pecinginii și mă tem că nu-i decât debutul acestui proces autodistructiv al speciei bipede, la capătul căruia rânjește satisfăcut Încornoratul. Dacă nici moartea nu mai tulbură, nu mai îndeamnă la smerenie, înseamnă că ne-am pierdut rostul… Mă uitam la chipurile celor perindați pe lângă cadavrul  nerăcit încă și nu-mi venea să cred, mi se părea că visez. Nicio  tresărire, niciun semn de spaimă, de uluială, niciun gest de milă creștină, nimic! Ca și cum ar fi un fapt comun ca sub ochii tăi să se stingă unul aidoma ție… „«Unde sunt oamenii ? reluă în  sfârșit Micul Prinț. Ești cam singur în  deșert…» «Ești singur și  între oameni», zise șarpele.”[1]  Ehe, și ce singur! Cine însă citește azi poveștile copilăriei ? La noi și aiurea… Numai că în Occident, ca și în Lumea Nouă,  nivelul lefurilor asigură un standard ridicat de trai. Și atunci de ce ne-am mira că, anual,  pleacă definitiv din țară cel puțin 10 000 de tineri? Minți agere și brațe de muncă vânjoase, nu terchea-berchea!  Cât despre ceilalți, pribegiți pe perioade determinate, statisticile autohtone sunt neputincioase, nu-i mai numără nimeni pe sărmanii pripășiți temporar în cele patru zări ! „Neamul nevoii”[2] pe veci,  mama ei de soartă! Țara din care se fuge, iată ce a ajuns România după trei decenii de împliniri capitaliste mărețe… Sărbătorite  la București printr-o „tragicomedie porno-politică de cea mai joasă speță”[3], cu guverne răsturnate ba de propriul partid, ba din ambâț prezidențial… Premieri  turmentați sau cu petlițele ieșindu-le prin gulerul cămășii – să n-o omit, totuși,  pe rătăcita Viorica (un accident istoric recent)! – s-au perindat pe la Palatul Victoria ca să-și arate nevolnicia și caracterul de plastilină. Un președinte de bordel politic și un altul bolnav de sine însuși, cu asta ne-am pricopsit în ultimii 16 ani, arz-o focu’ de năpastă !

Încerc o retrospecție, mă căznesc să înțeleg prăbușirea noastră, măcar atât să pricep! Aveam de ales, în 1990, între „o libertate flămândă” și  „o viață îmbelșugată a unei țări semicoloniale”, vorba azerului Cinghiz Abdullaev[4]. Dificilă decizie, deoarece „propriu-zis, în această blestemată problemă – o libertate flămândă și o robie îndestulată – hotărăște fiecare om pentru sine. Și fiecare grup de oameni. Și fiecare țară în parte. Ce e mai bine – să rămâi liber, independent, de sine stătător, dar să mori de foame sau să-ți înăbuși principiile, să te umilești, să mergi cu bună știință la pierderea demnității personale, dar să-ți asiguri ție și copiilor tăi o viață îmbelșugată ? Poate această problemă blestemată a alegerii reprezintă acel blestem cu care Dumnezeu i-a pedepsit  pe Adam și pe Eva, izgonindu-i din Rai. Și zilnic, în fiecare oră,  mii, milioane, miliarde de oameni hotărăsc pentru sine această blestemată dilemă, alegând între libertatea spirituală și un stomac sătul. Foarte mulți oameni de pe lumea aceasta pot de la naștere să nu aleagă. Și foarte mulți trebuie, permanent, să-și decidă alegerea. Toate celelalte pretexte provin de la cel viclean. Sau faci compromisuri cu propria conștiință, sau nu le faci. O a treia cale nu există. Și orice fel de discuții privind posibilitatea îmbinării  acestor două căi e doar un joc de dame cu propria conștiință. Și, categoric, niciun fel de alte variante nu există.

Cele spuse nu exclud, bineînțeles, dezvoltarea țării pe calea stabilității, independenței și prosperității. Dar aceasta e o cale îngăduită doar statelor mari. Cele mici sunt condamnate la  compromisuri.”[5] Din nefericire, nu suntem  un stat mare și de aici compromisurile cu ghiotura, de aici umilirea voluntară zi de zi, an de an,  meteahnă genetică  transmisă din generație în generație. De unde să fi știut în acel decembrie pervers că „democrația e un lucru periculos. E, în primul rând, o lipsă totală de disciplină”[6] ? Bașca mărturisirea dureroasă a lui Petre Țuțea din 1985, cum că el și scorniceșteanul au rămas  ultimii patrioți, pentru ca apoi, după decembrie 1989, înțeleptul să remarce iarăși cu tâlc: „Ați văzut că Ceaușescu era mai mare patriot ca mine, l-au omorât înaintea mea”…

De asemenea, nu ne-ar prisosi să luăm aminte și la anecdota istorică des povestită de Lucian Blaga și pomenită de Ion D. Sîrbu într-un interviu acordat lui Ion Jianu. Cică, „la începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe și să se agite cu vase de război nou-nouțe prin Mediterana. Au și debarcat și au cucerit  câteva insule grecești. Guvernul de la Atena, speriat, ce și-a zis: «Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmură de pe Acropole. Poate îl îmblânzim». Și i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce și-a zis: «Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole!» Și i-au trimis. Au trecut câțiva ani și iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican, ce și-a zis: «E cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole lui… Winston Churchill !» Și i-au trimis. Churchill, vulpe bătrână, dar și o inteligență lucidă și ironică – luă bucata de marmură în mână și le ținu delegaților Atenei libere și independente următorul discurs: «Știu ce înseamnă și ce simbolizează această sacră bucată de marmoră. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aș dori să dau un sfat guvernului de la Atena: să facă economie de marmoră fiindcă istoria e foarte lungă și foarte afurisită».” Atenție, așadar, dragii mei guvernanți, mai ușor  cu marmora dăruită satrapilor planetari  !

Dar ce mai contează, un om s-a prăpădit în ditamai magazinul și nu s-a găsit un suflet nedescompus de urâtul epocii să-i aprindă o lumânare… Alții, în putere, o zbughesc în Occident, în căutarea unei slujbe în stare să le acopere cheltuielile zilnice, că la  viitor nu au vreme să privească… Păi, le garantează cineva că nu le iese în cale un xenofob dezaxat, ca ăla din Hanau, și-i întâmpină cu plumbi  de foc ? Ba bine că  nu ! Parcă  la Ditrău, în Transilvania cu accent maghiar, sri-lankezii aceia s-au simțit altcumva, norocul lor că extremismul românesc  se reduce, deocamdată, la sudalmă și caterincă, nicidecum la pușcă.

[1] Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț

[2] Mihai Eminescu

[3] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978.

[4] Beznă sub soare

[5] Cinghiz Abdullaev, Beznă sub soare

[6] Ibidem