Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Nebuna și floarea. Cum m-am lăsat de poezie

Joi, către seară, am vrut să scriu despre poezie, după ce am fost la un eveniment. Ce poezie, ce melancolie, că picau bombele pe capul nostru! După ce i s-a năzărit lui Cîțu pe Nazare și l-a dat afară, a început să curgă cu reacții, cu ofense, suduieli și umilințe. Eu chiar mă mir cum de doamna Boc este poetesă. Cum naibii să îmbini politica, pe care, vrei, nu vrei, o ai în casă, chiar în pat, cu metafora, cu vorbe de suflet, cu gingășie? Bine, cred că, drept răzbunare, doamna Oana Boc și-a intitulat un volum „Scara”.

Nici acum, a doua zi după, când, în sfârșit, m-am pus să scriu despre poezie, nu-s întru totul acolo, în atmosferă, că au loc alegeri PNL la Vâlcea, cu Orban și Cîțu în același loc. Și, involuntar, gândul îmi fuge la cafteală, că ne-au obișnuit așa: cum se întâlnesc taberele, cum iese cu păruială. Ei spun că este exercițiu democratic, eu aș crede că sunt niște neghiobi.

Să revenim la poezie. Am scris poezie de am rupt, încă din școala generală. Așa am și debutat, cu o poezie. Deși am spus-o de un milion de ori, amintesc că am debutat în Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului condus de domnul Ion Cristoiu. Eram prin clasa a VII-a.

Dacă acum stau și mă întreb cine mai scrie poezie și mai ales de ce, pe atunci nu-mi puteam imagina viața mea fără poezie. Ajunsă la liceu, m-am dus la cenaclu. Nu la „Vatra”, acolo erau cei mari, în frunte cu Romulus Guga, eu eram la cenaclul „Liviu Rebreanu”, tot cu oameni mari, dar mai mici ca faimă.

În liceu, am avut trei îngeri păzitori: doamna de Română, Augustina Matei, doamna de Franceză, Oltea Marcovici și domnul de Filozofie, Vasile Rus, care se ocupa și de bibliotecă. Ce aspirații aveam eu atunci! Eram sigură, sigură că voi deveni o poetă mare, prin urmare eram și rebelă pe măsură. Chiuleam de la matematică, fizică și chimie de rupeam. Mă duceam în bibliotecă și, cu complicitatea domnului Rus, care întâi mă făcea troacă de porci că fug de la ore, mă puneam pe citit poezie. O citeam pe Sylvia Plath și eram convinsă că trebuie să mă sinucid și să eșuez pentru a deveni măreață. După ce o citeam pe Anne Sexton, eram convinsă că prețul celebrității este o boală psihică și, inevitabil, o sinucidere reușită ca a ei, dar cu o capodoperă lăsată celor vii. Și așa mai departe, citeam pe rupte numai din poete care aveau probleme cu capul. Nu știu dacă există poetese care, între un rântaș și un schimbat de scutece, au scris o poezie genială, că nu am căutat. În acea perioadă eram sigură că geniul înseamnă să fii dus cu pluta.

Doamna Augustina Matei mai încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, dar doamna Oltea Marcovici îmi povestea despre sora ei, poeta Angela Marinescu. Pot spune că cele două surori erau înger și demon. Doamna de Franceză i-a crescut poetei fiul și i-a donat un plămân. Nu intru în detalii, nu asta e tema. E, cumva am simțit că Angela Marinescu e pe stilul meu aspirațional și o puneam pe biata mea profesoară să-mi povestească despre geniul surorii ei. Doamna Marcovici era și foarte severă, ca și doamna Matei, iar domnul Rus ne făcea capre. Pe toți trei îi iubesc nespus și nimic din metoda lor didactică nu ne-a traumatizat, dimpotrivă.

Despre cenaclu nu are rost să povestesc, a fost un câștig. Am cunoscut oameni deosebiți, am învățat multe și am fost călăuzită pe poteca literaturii, a poeziei, a dragului de carte. Din fericire, nu am făcut nicio pasiune pentru vreun poet. Oricum, bălteam în acea stare îndoliată insuflată de poete geniale, dar duse cu sorcova.

De hac, tot poezia mi-a venit. Îmbrăcată în pantaloni. Imediat după liceu, l-am cunoscut pe cel căruia i-am spus din prima secundă. Teatral, ca nebunele alea: „Cu tine vreau să fac un copil!”. Și așa a început aventura poeziei de București. În septembrie, când toate se-nchină la apus, am stat la căpătâiul patului lui Nichita. Chiar și numai pentru asta merita să fac un copil cu el, cu  cel care m-a dus la Nichita. În decembrie, Poetul murea. Evident, l-am adorat pe Nichita. Apoi a venit treaba cu copilul și, un an mai târziu, locul poeziei a fost ocupat de scutece, biberoane, plânsete etc. Dar și cea mai mare fericire! Dispăruse și Sylvia, și Anne și i-am făcut vânt și lui. Eu chiar aveam o treabă, să cresc un copil, nu se umblu după cai verzi pe pereți.

Nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a distrus planurile înainte ca planurile să mă distrugă pe mine.
Cum, în ultima perioadă, tot merg la Muzeul Literaturii Române la lansări de carte, săptămâna trecută mi-au căzut ochii pe un afiș. „Angela Marinescu 80”. Adică, Poeta împlinește 80 de ani și se face un eveniment. Mi-am notat în trei locuri și mi-am pus și un post-it pe frigider.

Joi, m-am dus. Urma să o văd pe poeta pe care am idolatrizat-o în liceu. Și pe care am și urât-o. Mi se părea că toată suferința Doamnei mele de Franceză, pe care nu am văzut-o niciodată zâmbind, era din cauza ei.

A venit. Înaltă, mândră, suplă, privind de sus ca o contesă și nonconformistă. I-am spus că sunt fosta elevă a surorii ei, nu i-am povestit de poeta din mine. Am întrebat-o de doamna Marcovici și am rugat-o să îmi dea un număr de telefon. Din puținele cuvinte pe care mi le-a spus, mi-am dat seama că-i este tare recunoscătoare surorii ei. Care nu s-a căsătorit și care a fost mereu pavăză.

Era multă lume, erau poeți mari acolo. „Doamne, oare din ce-or trăi oamenii ăștia, cine naiba mai cumpără poezie?”, m-am gândit eu. M-am așezat pe un scaun, puțin mai în spate, și am închis ochii. Am revăzut momente de la cenaclu, dar imaginea Doamnei mele de Franceză era peste toate. Am ieșit și am sunat-o. În Târgu Mureș, deseori ne întâlneam pe stradă. Se pensionase. Era înaltă și mergea cu grație, eleganță și strălucire, aproape mereu îmbrăcată în negru după ce-și îngropase mama. Pe care tot ea a îngrijit-o. „Ce faci, Cora dragă?”. Asta mă întreba mereu, asta m-a întrebat și acum. I-am povestit unde sunt, apoi am vorbit de ale noastre, mai precis de ale mele. Mă întreba, așa cum o făcea și în liceu, nu iscoditoare, ci grijulie. Nu-mi venea să o mai las.

Am întrebat-o de ce nu se mută în București, dacă nu mai are pe nimeni acolo. „Mai vorbesc cu Augustina, cu Vasile. Ce să fac eu acolo? M-ar pune la pământ o mutare, nu mai sunt în stare”, mi-a spus. Am vrut să-i zic că eu am nevoie de ea. În acel moment, simțeam că mă învăluie, ca un nor pufos, dragul de ea, un drag de doare.

M-am întors la eveniment. În poartă, m-am întâlnit cu o tânără. Avea părul lung, ușor cârlionțat, încărunțit și o față de copilă. Și-a luat un scaun, s-a așezat chiar în fața mea și a început să-i boscorodească pe toți. Se vedea că este intrusă, toți o priveau contrariați, dar poeți fiind se și amuzau. Fata era, precum poetele mele sărite de pe fix. Simona Popescu i-a atras discret atenția că deranjează. „Tu ce ești? Profesoară. Pot să fac pariu că ești profesoară. Ce e cu vocea asta autoritară? Suntem liberi, ce mama dracului!”. Apoi, a început să-și facă o țigară din foi. „Cine-i ăla care vorbește?”, a întrebat ea de a auzit toată grădina. Magda Cârneci i-a răspuns: Dinu Flămând. S-a luat de cap. „I-auzi! Flămând, ce nume are și ăsta!”. A râs în palmă, apoi s-a uitat la mine: „Mare poet”, mi-a spus ea și mi-a făcut cu ochiul. Apoi a întrebat-o pe Magda Cârneci, care tocmai citise câteva poezii: „Dar tu cine ești?”. „Magda Cârneci”. A stat puțin pe gânduri și iar a tras-o de bluză. Ușor. „Cânți muzică populară? (Maria Cârneci este o interpretă de folclor-nota aut.) „Nu, nu cânt”. Fata a examinat-o din cap până în picioare și a constatat: „Păcat!”.

Deși părea distrată, asculta poeziile cu atenție, dar aplauda doar la unele. Alea triste care înfășurau în zgomotul cuvintelor durerea, la alea aplauda.
Apoi, s-a așezat cu nonșalanță în scaunul de metal, avea poziția unei regine pe tron și a conchis: „Poezia. Fix-pix. Dar iubesc poezia”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Nebuna și floarea. Cum m-am lăsat de poezie”

  • Cu siguranță, în perioada comunistă au existat și dascăli cumsecade, iubiți de elevi, adorați chiar. Dar au existat și monștrii, destui la numar, care îsi trădau menirea și-și umileau elevii jignindu-i și aplicându-le tot felul de corecții sălbatice în fața colegilor.
    Dovada, un text cutremurator scris de fostul dv. invitat, Paul George Vasiliu, în urmă cu luni de zile.
    PS Poate ar fi bine să aveți o listă și cu invitații care nu mai publica aici și cu articolele lor.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog