Nebuni și păsărici

„Nu toți cei ce sunt aici, sunt. Nu toți cei ce sunt, sunt aici” – această inscripție tronează la intrare într-un spital de psihiatrie. Sau poate e doar o poveste, dar acesta este, cu siguranță, adevărul. Ajunge să dăm o raită pe străzi și îi găsim pe cei ce sunt, circulă liberi. Și este normal, majoritatea sunt inofensivi. E bine să nu râdem, să nu ridiculizăm un nebun. E atât de ușor să treci în partea aceea, ajunge un singur declic. Chiar mai ușor decât un click cu mouse-ul. Sigur că îi ocolim, că nici nu dă bine să te apuci să stai în mijlocul drumului și să-i asculți discursul. Pe care nici nu-l înțelegi, dar nici nu te-ar interesa. Deși, dacă ai avea putere și ți-ai spune că mâine ai putea fi tu în locul lui, ai putea avea măcar curiozitatea de a te vedea. Poate nu identic, dar ceva din gesturi, ceva din mimică, ceva din tristețea sau bucuria lui ai putea avea. Pe noi ne guvernează certitudinea că „mie nu mi se poate întâmpla”. Acum, cu pandemia asta, iată că ar trebui să realizăm că se poate întâmpla orice.

Eu nu mă apuc să mă împrietenesc cu nebunii, dar nici nu trec pe lângă ei privind scârbită în lături. Vorbesc de nebuni potoliți, nu de cei care aruncă cu bolovani după tine. Zilele trecute s-a întâmplat să îmi iasă în cale mai mulți. Chiar m-am gândit că aș vrea să scriu ceva mai elaborat despre asta. Nu cum fac specialiștii, ci omenește. Să aflu dacă știu cine sunt, de unde vin, încotro se duc, cum au ajuns aici. Tolstoi, Hemingway, Eminescu, Virginia Woolf, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath și mulți alții au trăit nebunia geniului, dar și sminteala.

Nu vorbesc de cerșetori, ei sunt altă categorie și cei mai mulți fac parte din rețele, dintr-o industrie care-i îmbogățește pe unii.
Vorbesc, de exemplu, despre o tânără care, pe mijlocul trotuarului, boscorodea ceva despre unii care voiau să-i facă rău. Erau chiar lângă ea și, din când în când, îi alunga. Ba cu blândețe, ba îngrozită că, acum-acum, o înșfacă. În câteva secunde, fața ei se transforma uluitor. M-a privit fix. Eu eram reală față de cei care roiau în jurul ei și voiau să-i facă rău și cred că asta a descumpănit-o. Cine știe cum îi vedea ea! „Au plecat, nu vă mai fac rău”, i-am spus eu. A răsuflat ușurată și s-a așezat pe bordura unui zid, s-a prins în brațe și a început să spună ceva repede și șoptit. Poate alunga duhurile, poate le chema.

Mai pot vorbi despre o femeie pe care o întâlnesc deseori. Se plimbă încoace și încolo și spune tânguit: „Mi-e foame, mi-e foame!”. Uneori accentuează, de zici că în următoarea secundă se va prăbuși și chiar va muri de foame. O dată i-am dat ceva din ce aveam în geantă, un pachet de biscuiți. S-a bucurat de parcă era un însetat în deșert și cineva îi întinde o sticlă cu apă. A studiat pachetul, de zici că se pregătea de o expunere în fața unor specialiști de renume, apoi l-a băgat în sacoșa pe care o poartă mereu pe umăr. Și a început iar să se tânguie: „Mi-e foame, mi-e foame!”. O trecătoare, care a văzut de departe scena, când a ajuns lângă noi mi-a zis: „Lăsați-o în pace, nu vedeți că e nebună?”. Am stat să treacă, timp în care eu și nebuna, față în față, ne studiam reciproc. Ea, jelindu-se că-i este foame și privindu-mă cu deznădejde. „V-am dat de mâncare, de ce nu mâncați?”. S-a oprit o clipă, de parcă a realizat ce i-am spus. Apoi a oftat și a plecat, nemulțumită că nu o înțeleg.

Mai pot spune despre una care, pe lângă Muzeul Țăranului Român, m-a ochit și identificat ca dușmana neamului. Eu stăteam pe o bancă, ea era ca un câine în lanț. M-a certat, mi-a reproșat că am distrus țara, mi-a spus că mă omoară. Se repezea spre mine, dar după doi pași punea frână. Am lăsat-o să se descarce și a plecat mulțumită. În mintea ei, și-a făcut datoria.

M-am dus la un fast food să mănânc o înghețată. De acolo, pentru că este bună. Cum m-am așezat, cum s-a acoperit masa de păsări care se uitau în gura mea. Erau și altele, musafiri pe la alte mese unde se hrăneau copios. Cu cartofi prăjiți, cu crustă de pe carne, cu carne. Picante sau nu, păsăricile se îndopau de parcă era concurs. Una, pe jos, era obeză, de nu se putea ridica nici măcar pe bancă. A venit doamna care face curățenie și a dat să le alunge, dar ele nu s-au clintit. „Incredibil. Sunt păsărici nebune. Dar și oamenii, doamnă! Cum să le dea așa mâncare? Uitați în ce hal au ajuns?”

Alea care au venit la mine erau la desert. Bănuiesc că au ajuns să facă diferența între produse. Una, mai să-și bage ciocul în paharul meu.
„Astea ajung mai nebune și periculoase ca oamenii”, a plecat bombănind doamna de la curățenie.